Sfântul Grigorie Palama Aghioritul

 

Fragment din “Sfântul Grigorie Palama Aghioritul”

Autor Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos

ÎN SFÂNTUL MUNTE

Mărturia sfinţilor nu este de ordin intelectual sau conjunctu­ri, ci este empirică. Sfinţii vorbesc din propria lor experienţă. Deoarece ei şi-au eliberat mintea din capcana raţiunii, patimilor şi a condiţiilor de mediu exterioare mintea le-a fost luminată de Harul divin şi le-a fost călăuzită spre vederea lui Dumnezeu, iar, mai apoi, au fost confirmaţi drept adevăraţi teologi ai Bisericii. Ei au vorbit despre Dumnezeu, deoarece au ajuns la vederea lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, apar­ţine acestei categorii.

Învăţăturile sale înfăţişează esenţa Tradiţiei Ortodoxe, care este, în fapt, calea isihastă de viaţă. De fapt, ceea ce numim isihaasm reprezintă chintesenţa tuturor Sinoadelor Ecumenice, pre­cum şi semnul caracteristic al marilor Părinţi ai Bisericii. Dacă i-am trata pe Sfinţii Părinţi departe de atmosfera isihiei ortodoxe, le-am face o nedreptate.

Se observă faptul că mişcarea teologică contemporană se află într-o stare de contradicţie. Pe de o parte, se vorbeşte mult despre Sfinţii Părinţi, iar semnele învăţăturilor lor se pot observa în efor­turile noastre de a ne susţine propriile idei, în vreme ce, pe de altă parte, noi respingem metoda folosită de Sfinţii Părinţi de a atinge punctul de unde ei ar putea vorbi de Dumnezeu într-un mod in­failibil şi din inspiraţie divină. De aceea, noi trebuie să acordăm o mare atenţie modului în care sfinţii vorbeau despre Dumnezeu. Acesta este, de fapt, scopul acestui capitol. Vom examina viaţa Sfântului Grigorie în Sfântul Munte, îl vom vedea la lucru în Grădina Maicii Domnului.

Acest fapt este de mare importanţă deoarece vom vedea că sfântul nu a fost un filozof cerebral, de conjunctură, ci un mare Părinte care a căpătat o adâncă experienţă a vieţii duhovniceşti şi a ajuns la îndumnezeire, care, aşa cum el însuşi s-a exprimat, a experiat vederea Luminii necreate.

Citatele sunt luate din biografia scrisă de prietenul şi fratele său de călugărie, Sfântul Filotei Kokkinos. Această biografie, scrisă de un sfânt, are multe elemente de autenticitate.

1. VIAŢA SA ÎNAINTE DE VENIREA ÎN SFÂNTUL MUNTE

Sfântul Grigorie a avut marea binecuvântare de la Dumne­zeu de a fi trăit viaţa aghioritică care reprezintă însăşi viaţa ortodoxă, chiar înainte de a fi vizitat Sfântul Munte şi de a fi de­venit călugăr acolo. El fusese pregătit deja de la o vârstă fragedă înainte de a pleca în Sfântul Munte, unde el şi-a continuat, de fapt, viaţa pe care o trăise mai înainte. Această educaţie pregăti­toare poate fi luată în consideraţie făcând referire la trei factori: 1) atmosfera prevalentă în Constantinopol la acea data; 2) viaţa cucernicilor săi părinţi; 3) educaţia pe care a primit-o.

Să analizăm aceşti trei factori.

În Constantinopol, pe vremea Sfântului Grigorie, exista un climat favorabil trăirii Tradiţiei Ortodoxe. Contribuţii decisive au avut în acest sens contactele cu Sfântul Munte, mănăstirile care se aflau în oraş şi în împrejurimile sale, precum şi învăţăturile Sfântului Simeon Noul Teolog, care au produs o adevărată revo­luţie în acea vreme prin promovarea isihasmului drept calea cea mai sigură a apropierii de Dumnezeu. Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, descrie această situaţie. El afirmă faptul că şi Constantinopolul acceptase înţelepciunea antică, se lepadase de ateism, de mituri şi alte inutilităţi şi împodobise acea înţelepciune cu adevărul şi credinţa în Unul Dumnezeu în Trei Persoane, precum şi cu Crucea şi simplitatea Evangheliilor şi, în acest fel, s-a dovedit a fi un slujitor recunoscător al adevăratei şi primordialei înţelepciuni1. Asfel, capitala s-a dovedit a fi oraşul înţelepciunii lui Dumnezeu.

Aici se face distincţia între primul şi al doilea tip de înţelep­ciune, şi, după cum se ştie, prima dintre înţelepciuni reprezintă comunicarea omului cu Dumnezeu.

Studiind operele Sfântului Grigorie Palama, putem corect aprecia ce înţelege Sfântul Filotei atunci când caracterizează adevărul Evangheliilor drept adevărata şi dreapta înţelepciune. Climatul isihast care predomina pe atunci în Constantinopol poate fi observat în atmosfera ce domnea în sânul familiei sale.

Studiind viaţa părinţilor Sfântului Grigorie Palama, precum şi modul în care ei l-au crescut, putem observa influenţa exerci­tată de Sfântul Munte asupra oraşului, precum şi obiceiurile curat ortodoxe ale locuitorilor săi. Tatăl Sfântului Grigorie a fost nobil şi membru al senatului imperial. într-adevăr, el a fost cel ce s-a ocupat de educaţia nepotului împăratului, modelându-i mai ales personalitatea şi oferindu-i o educaţie duhovnicească2. El a fost educator nu numai al nepotului împăratului, dar chiar şi al împăratului însuşi. Astfel, i s-a încredinţat sarcina de "a preda virtuţile, dar şi de a fi un bun consilier, educator şi îndrumător duhovnicesc"3. în clipele când împăratul era copleşit de mânie, tatăl Sfântului Grigorie îl liniştea. Împăratul îl iubea mai mult decât pe oricine altcineva, chiar mai mult decât pe rudele sale de sânge "datorită curăţeniei sale sufleteşti şi a felului său de a avea privirea aţintită doar spre sine şi spre Dumnezeu"4. Constantin, tatăl Sfântului Grigore, trăia viaţa isihastă în toată plenitudinea ei. De aceea, deşi se afla mereu la palatul imperial şi se întâlnea cu o mare mulţime de oameni zilnic "sobrietatea şi trezvia îl făceau să se întoarcă mereu spre sine şi spre Dumnezeu printr-o permanentă atenţie şi neîncetată rugăciune"5.

El trăia într-o deplină trezvie a minţii şi într-o neîncetată rugăciune.

Acest lucru a fost observat şi de către alţi oameni. Este bine­cunoscut faptul, din tradiţia patristică, că atunci când mintea se detaşează de lucrarea raţiunii şi este iluminată de har, omul poate să trăiască în lumea confruntată cu diferitele ei probleme şi să aibă, totuşi, o rugăciune neîncetată.

Cei căsătoriţi, de asemenea, pot duce o astfel de viaţă, aşa cum putem observa în cazul tatălui Sfântului Grigorie Palama. Trăind astfel, nu numai el însuşi avea frecvente legături cu oa­meni duhovniceşti, asceţi şi călugări, dar şi copiii săi, încă din fragedă copilărie, se ataşau de astfel de oameni duhovniceşti. El a înţeles că educaţia este eficientă atunci când părinţii îi apropie pe copii de Biserică, şi, mai ales, de oamenii care trăiesc viaţa Bisericii. El şi-a dus întreaga familie la pustnici, nu numai copiii mai mari", ci şi pe cei mici, care de-abia începeau să vorbească şi să înţeleagă ceea ce li se spunea"6. Îndată ce se năşteau, el îi apropia pe copii de astfel de oameni duhovniceşti, deoarece con­sidera că în acest fel ei ar putea fi modelaţi într-o legătură plină de afecţiune cu Dumnezeu. De fapt, cunoaştem o descriere a unei astfel de călătorii la părintele lor duhovnicesc, care trăia o viaţă solitară, de pustnicie, într-o mănăstire aflată dincolo de mare, deasupra Galatei. Înainte de a părăsi această lume, tatăl său a fost tuns în monahism, "un mod de viaţă şi de conduită în care el era deja iniţiat"7.

Acesta este un lucru semnificativ, deoarece ne arată faptul că tatăl Sfântului Constantin, deja căsătorit şi tată a multor copii, nu era deosebit de monahi; felul său de viaţă era cu adevărat mona­hal. El urma aceeaşi tradiţie, care era, de fapt, viaţa propovăduită de Evanghelii.

Cu adevărat, felul său de viaţă monahal poate fi observat pe parcursul ultimelor sale clipe de viaţă. Atunci când soţia sa, mama Sfântului Grigorie, s-a apropiat de el şi l-a rugat înainte de moarte să-i ceară împăratului favoarea de a-i lua copiii sub protecţia sa din prietenie şi respect, el nu a consimţit, ci, privind către icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a spus: "Îmi las copiii nu în grija acestor stăpâni efemeri şi pământeşti, ci în grija împărătesei tuturor, Maica Împărăţiei Cerurilor"8.

Acest simplu fapt demonstrează bogăţia sa lăuntrică, precum şi conduita sa tipic monahală şi modul său de viaţă ascetic.

El şi-a lăsat copiii în grija Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Grigorie era cel mai vârstnic dintre copii, având pe atunci 7 ani.

Dar şi mama lui dorea să devină monahie, lucru ce arată faptul că şi ea trăia acelaşi mod de viaţă ca şi bărbatul ei.

Oricum, după ce a cerut sfatul unor duhovnici, ea a amânat tunderea ei în viaţa monahală. Astfel, Sfântul Grigorie a crescut într-un mediu care respira permanent modul de viaţă monahal. Ataşat unor părinţi duhovniceşti, încă de la o vârstă fragedă şi având părinţi cu viaţă creştină îmbunătăţită care păstrau regulile monahale, el a primit deja de timpuriu armătura duhovnicească necesară pentru înaintarea sa ulterioară pe treptele vieţii duhov­niceşti. Ceea ce afirmă Sfântul Filotei este un lucru de mare im­portanţă, şi anume că atunci când Grigorie şi fraţii săi au fost văzuţi la palat, demnitarii de rang înalt sau cei de un rang inferior au spus: "Aceştia sunt copiii sfântului"9.

Pe lângă aceşti doi factori, în îndrumarea pe calea lui Dum­nezeu a Sfântului Grigorie Palama, un rol important l-a jucat întreaga educaţie pe care a primit-o încă din copilărie. În primul rând, aşa cum am scris mai înainte, el a fost încredinţat de către tatăl său, sub ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar Maica Sfântă l-a acceptat şi l-a ocrotit de-a lungul întregii sale vieţi. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a dovedit a fi pen­tru el "o minunată Maică dumnezeiască"10. Simţământul ocrotirii ei era atât de profund, încât încă înainte de a începe să studieze, el obişnuia să facă trei închinăciuni înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumenzeu şi să spună o rugăciune. Când proceda astfel, el era în stare să memoreze tot ceea ce citea. Dar, dacă uita vreodată să spună această rugăciune, el nu mai putea repeta sau recita ceea ce studiase". Acesta era un semn evident al ocrotirii de care el se bucura din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Aceasta arată, de asemenea, felul în care Sfântul Grigorie a fost educat. Într-adevăr, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu l-a îndemnat pe împărat să-l ia pe dumnezeiescul Grigorie sub supravegherea sa la palat şi să poarte grijă de tot ceea ce el avea nevoie pentru educaţia sa.

Dar sfântul a fost hrănit mai departe cu înţelepciune duhovnicească.

În anii adolescenţei s-a întărit în el dorinţa către viaţa monahală.

El nu se încredea în sine însuşi, ci s-a apropiat şi a cerut sfatul părinţilor duhovniceşti cu darul discernământului, mai ales de la cei ce veneau din Sfântul Munte. Sfântul învăţase încă de la o vârstă fragedă, urmând exemplul cuviosului său tată, precum şi al sfintei sale mame, să ia legătura cu părinţi aghioriţi care L-au cunoscut personal pe Dumnezeu. Iată ce scrie biograful său:

"Astfel, a preferat să se supună unor renumiţi părinţi şi predica­tori ai virtuţilor, şi, mai ales, celor mai distinşi şi cunoscuţi du­hovnici care veneau din Sfântul Munte Athos"12.

Ei i-au propus să devină monah, să renunţe la lume, cu toate plăcerile ei, să-şi ia Crucea lui Hristos şi "să meargă drept către muntele pustiu şi sfânt"13.

În acelaşi timp, ei l-au sfătuit ca, în cazul în care aceasta îi era greu pentru moment, adică să pornească dintr-o dată pe calea crucii, să trăiască o viaţă ascetică din acel moment. "Dar, tu va trebui între timp să te înfrânezi în toate şi să suferi trupeşte şi să trăieşti o viaţă plină de înfrânare înaintea oricăror alte lucruri"14. Aici observăm pregătirea tradiţională pe care a primit-o Sfântul Grigorie de la acei asceţi. Mai întâi el îşi mărturiseşte dorinţa celor ce puteau face distincţia între necreat şi creat. Apoi, ei îi oferă pregătirea tradiţională. Dacă ei l-ar fi sfătuit să rămână în lume, deoarece avea obligaţii către mama şi fraţii săi mai mici, dacă l-ar fi sfătuit să trăiască într-un mod superficial şi monoton, aşa cum, din păcate, se întâmplă astăzi, atunci, probabil, nu am mai fi avut un Sfânt Grigorie Palama.

Oricum, ei l-au călăuzit pe calea unei grele vieţi ascetice pro­povăduită de Evanghelii, lucru ce reprezintă pregătirea tradiţio­nală prin excelenţă.

Printre aceşti părinţi duhovniceşti s-a aflat Teolept, Episcop al Filadelfiei, care a trăit vreme îndelungată în liniştea Sfântul Munte şi, mai apoi, a ajuns episcop al Bisericii lui Hristos, lucru care ne indică maniera ortodoxă de a alegere a cuiva la conduce­rea treburilor Bisericii. El s-a dovedit a fi cel mai bun părinte du­hovnicesc al dumnezeiescului Grigorie şi l-a îndrumat în spiritul tradiţiei ortodoxe aghioritice.

De aceea, chiar înainte să fi plecat în Sfântul Munte, Grigorie era pregătit pentru acest mod de viaţă îngeresc. Pentru Sfântul Grigorie, Teolept al Filadelfiei a devenit "mai mult tată şi iniţiator duhovnicesc decât, de fapt, cel mai bun dintre părinţi şi a fost în chip minunat iniţiat de acesta în practica sfintei sobrie­tăţi şi a rugăciunii minţii pe vremea când el încă trăia în lumea agitată"15. Astfel, dumnezeiescul Grigorie trăia într-o sobrietate ascetică şi a căpătat rugăciunea minţii la o vârstă relativ fragedă, încă înainte de a fi împlinit 20 de ani şi încă de pe vremea când încă trăia în lumea cu zgomotele şi tulburările ei. Aceasta este pregătirea pe care Sfinţii Părinţi o aplică fiilor lor duhovniceşti. Ei nu se consideră satisfăcuţi cu o pregătire de ordin moral, ci îi iniţiază, mai ales, în practica rugăciunii minţii şi a sfintei trezvii.

Oricum, Sfântul Grigorie s-a arătat a fi destul de ascultător. El nu s-a mulţumit doar să pună întrebări părinţilor săi duhovni­ceşti, dar s-a şi supus sfaturilor lor. Astfel, el s-a dovedit a fi "o pasăre care zboară ca un fulger prin aer". El practica stăpânirea de sine şi înfrânarea, pentru că era pe deplin conştient că nimeni nu poate ajunge la iluminarea minţii până ce inima nu i s-a cură­ţat. El trăia o viaţă ascetică în ce priveşte hainele, încălţările, somnul, postul şi privegherea. El s-a lipsit nu numai de mâncă­rurile gustoase, ci şi de somn, mai ales de cel de dimineaţă. El se hrănea doar cu puţină pâine şi bea puţină apă, necesare doar pen­tru a-i menţine viaţa. Ducea o viaţă atât de ascetică încât unii credeau că îşi pierduse minţile. Luptând astfel încă pe vremea când locuia în Constantinopol, sfântul dovedea că îşi depăşea condiţia umană şi aflându-se încă "în zorii tinereţii şi în mijlocul lumii şi al celor materiale" el îşi stăpânea atât dorinţele, cât şi răzvrătirile trupeşti care apar odată cu adolescenţa, şi toate aces­te lucruri într-un asemenea grad încât unii oameni "îl credeau a fi supraom"16.

Înainte de a pleca spre Sfântul Munte, sfântul căpătase sufi­ciente experienţe de natură ascetică. Primise Harul Duhului Sfânt. În drumul său spre Sfântul Munte el s-a oprit la Muntele Papikio, între Tracia şi Macedonia, unde mulţi monahi duceau o viaţă ascetică. Sfântul Filotei afirmă că aceasta a fost lucrarea Providenţei cereşti, spre a le arăta acelora "pe înţeleptul Grigorie şi Harul divin care îl acoperea"17. Dumnezeiescul Grigorie le părea acelor monahi a fi "cu adevărat măreţ şi minunat… şi atât de profund în cuvânt, purtare, atitudine, mers, atenţie şi medita­ţie" încât toţi care l-au văzut au fost uimiţi să descopere că, de fapt, admirau "un astfel de bătrân filosof în cuvânt, faptă şi gân­dire, aflat într-un trup atât de tânăr şi de fraged"18.

Înainte de a împlini 20 de ani, Sfântului Grigorie era locaş viu al lui Dumnezeu "plin de Duhul Sfânt"19, "un nevoitor şi un prieten al sfintei rugăciuni"20.

La Muntele Papikio el a intrat în dialog cu mesalienii sau cu cei se se autointitulează eutihiţi, înlăturându-le ideile greşite, in­clusiv ideile că învăţăturile referitoare la Crucea lui Hristos erau active şi la profeţii Vechiului Testament. Astfel, Sfântul Grigorie le-a astupat gurile pline de învăţături blasfemiatoare şi s-a dove­dit a fi "cel mai bun apărător al Ortodoxiei şi un adevărat gene­ral"21. Mulţi dintre ei, înţelegând faptul că toate cuvintele Sfântului Grigorie erau inspirate de Dumnezeu, au plecat în vizită la Constantinopol şi, după ce şi-au mărturisit eroarea în Biserică, au devenit membrii ei22 vii.

În această perioadă a vieţii sale, "puterea sa de discernământ devenise evidentă tuturor"23, întrucât Sfântul a dejucat planul unor eretici care au vrut să-l otrăvească.

Încă de la o vârstă fragedă, dumnezeiescul Grigorie a experiat viaţa isihastă a Bisericii, rugăciunea minţii şi primise deja darul discernământului. Părinţii aghioriţi care trăiau în Constan­tinopol îl pregătiseră cum se cuvine pentru plecarea sa în Sfântul Munte şi pentru a atinge marile măsuri ale vieţii duhovniceşti. Deci, atmosfera ce prevala atunci în Constantinopol, climatul or­todox din familia sa, precum şi educaţia tradiţională pe care o primise de la sfinţii săi învăţători l-au aşezat pe făgaşul Tradiţiei nepătate şi l-au făcut deja aghiorit încă înainte de a vizita Sfântul Munte.

2. VIAŢA SA ÎN SFÂNTUL MUNTE

Aflat sub ascultarea duhovnicilor săi care i-au văzut dorinţa adâncă şi l-au sfătuit în consecinţă, a plecat în Sfântul Munte. Dorea să cunoască viaţa Sfântului Munte îndeaproape şi să fie iniţiat în tainele profunde ale vieţii duhovniceşti. El ajunse la Marea Lavră şi se duse la un monah pe numele său Nicodim "un om minunat în faptă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu" şi binecu­noscut tuturor aghioriţilor24. Nicodim trăia o viaţă isihastă. Grigorie a intrat sub ascultarea sa şi a fost tuns de acesta în cinul monahal.

În primii ani ai vieţii sale monahale a dus o existenţă de o mare severitate ascetică. Trăia în post şi priveghere, cu trezvia minţii şi neîncetată rugăciune. În acelaşi timp se ruga mereu la Preasfânta Fecioară Maria ca aceasta să-i fie mijlocitoare către Bunul Dumnezeu. Rugăciunea sa era neîncetată. El repeta mereu "luminează-mi întunericul". După doi ani de practică ascetică severă a avut o mare revelaţie. În perioada sa de retragere totală, adică "într-o tăcere şi atenţie încordată îndreptată către Dumnezeu", i-a apărut dinainte Sfântul Ioan Evanghelistul, nu în somn, ci în vedere duhovnicească şi i-a spus că fusese trimis de Preasfânta Fecioara Maria pentru a afla de ce se ruga către Dumnezeu ziua şi noaptea cu cuvintele "luminează-mi întuneri­cul". Grigorie îi răspunse cu înflăcărare că Îl ruga pe Dumnezeu să-l lumineze ca să poată afla şi îndeplini Voia Sa pentru mântu­irea sufletului său.

Atunci, Sfântul Ioan Evanghelistul i-a transmis mesajul Maicii Domnului.

"Eu însămi te voi sprijini"25. Este important să spunem că această experienţă duhovnicească nu a fost un vis, ci o trăire reală, şi să ştim că între acestea există o mare deosebire. Trebuie spus, de asemenea, că acest lucru s-a întâmplat atunci când Grigorie şi-a îndreptat rugăciunea către adâncul inimii şi, deci, către Dumnezeu. Este binecunoscut faptul că aceasta este ceea ce Părinţii numeau mişcarea circulară a minţii şi, anume, aceasta se întâmplă când mintea, bine pregătită, se îndreaptă către inimă şi, de acolo, ţâşneşte către Dumnezeu.

Timp de trei ani a rămas sub ascultarea marelui duhovnic Nicodim. După slăvită adormire întru Domnul a părintelui său duhovnicesc, merse la Marea Lavră pentru a-şi continua viaţa as­cetică. A stat acolo timp de alţi trei ani, "uimind pe toţi prin com­portare şi gândire duhovnicească"26. Când Sfântul Filotei spune că părinţii de acolo erau uimiţi de gândirea sa, vrea să spună, de fapt, că înţelepciunea lui Dumnezeu lucra în el ca urmare a vieţii sale ascetice şi a trăirii sale isihaste, curat ortodoxe. Părinţii au descoperit, astfel, că realitatea vieţii sale era chiar mai înaltă decât reputaţia pe care şi-o câştigase. Acolo a dus o viaţă încăr­cată de virtuţi, în deplină armonie a faptelor şi cuvintelor sale, atât în obşte, cât şi la retragerea sa în linişte, ducînd toate aceste lucruri spre desăvârşire. Sufletul său se dovedea a fi "aluat şi lăcaş a toată fapta bună"27. Sfântul îşi domina nu numai poftele şi patimile iraţionale, dar chiar şi lucrurile necesare şi naturale, într-adevăr, se spune că timp de trei luni nu a dormit aproape deloc, cu excepţia unei scurte perioade de timp, la amiază, după ce lua masa, fără ca în vreun fel oarecare creierul să-i fie afectat de lipsa somnului28.

Aceste lucruri demonstrează marea valoare a vieţii ascetice creştine; însuşi trupul trebuie supus rigorilor ascezei, deoarece şi el trebuie pregătit pentru a primi Harul divin. Teologia nu este rezultatul sau rodul cunoaşterii intelectuale, ci mai degrabă este rod al unei experienţe personale, la capătul unei vieţi de mare luptă şi jertfă neîncetată.

Timp de trei ani a practicat asceza şi la Marea Lavră. Apoi, se duse la Glossia "sfântul loc al anahoreţilor", acolo unde domnea "mult iubita isihie"29. Deci, după ce a dus lupta ascetică după toate regulile duhovniceşti, el s-a retras la mai multă linişte, la un loc destinat marii asceze. Acolo, lângă sfinţii isihaşti desco­peri "cele mai adânci şi mai profunde taine ale energiilor minţii, precum şi cea mai cuprinzătoare şi cea dintâi vedere a lui Dumnezeu"30. Aceasta înseamnă că mintea sa se desprinsese de lucrarea raţiunii, de patimi şi de lumea înconjurătoare, intrase în inimă şi ţâşnise de acolo către vederea lui Dumnezeu.

Acolo Sfântul aducea pe altarul inimii sale "rugăciunea neîn­cetată a minţii în duh şi adevăr"31.

O prăpastie de smerenie, o dragoste adevărată către Dumne­zeu şi aproapele, frângerea inimii şi lacrimi de pocăinţă, toate la un loc formau buchetul de roade ale acestei rugăciuni şi ale vederii lui Dumnezeu. Lacrimile curgeau neîncetat din ochii săi şi astfel ajunse la o mare trăire a iubirii către Dumnezeu, aşa cum doar puţini au cunoscut-o şi poate fi înţeleasă doar de către cei care au avut trăiri asemănătoare.32

El a rămas timp de doi ani în pustia de la Glossia. Din cauza atacurilor piratereşti a fost obligat să-şi părăsească pustnicia şi să plece la Tesalonic împreună cu ucenicii şi fraţii săi monahi. A rămas pentru puţină vreme în Tesalonic, deoarece nutrea dorinţa de a ajunge la Ierusalim. Oricum, ca un adevărat aghiorit, s-a rugat Bunului Dumnezeu spre a-i lumina dacă este binecuvântată această călătorie, după cum afirma biograful său33. Dumnezeu i-a arătat în vedere că nu trebuie să facă această călătorie la Ieru­salim, ci trebuie să rămână acolo34. La Tesalonic a fost făcut dia­con, apoi, după voia lui Dumnezeu, a fost hirotonit preot. A primit acest dar dumnezeiesc ca un adevărat aghiorit. "A primit aceste sfinte şi dumnezeieşti daruri printr-o atitudine sfântă şi smerită"35. Pregătirea primită la Constantinopol şi în Sfântul Munte, dar, mai ales, binecuvântarea lui Dumezeu, i-au o if darul preoţiei al Preaînaltului Dumnezeu. După hirotonie, plecă cu ucenicii la Verroia. Acolo, puse bazele "unui sfânt locaş dedicat dumnezeieştii meditaţii. Trăia într-o profundă isihie. De-a lungul întregii săptămâni nu ieşea şi nu primea pe nimeni pentru discuţii."

Altfel spus, trăia ca un sihastru, doar în rugăciune către Dumnezeu. Doar sâmbăta şi Duminica ieşea din chilie pentru a săvârşi Sfânta Liturghie, pentru a se împărtăşi şi pentru a da sfaturi fraţilor săi duhovniceşti36.

Acum, trecu pragul a 30 de ani de viaţă. Asceza sa atinse o maximă severitate deoarece era sănătos din punct de vedere fizic şi destul de tânăr.

Permanent îşi istovea trupul cu postul şi privegherea, încercând să-l supună întru totul duhului.Prin stăpânire de sine şi trezvie el curăţă şi limpezi ochiul sufletului, care este, de fapt, mintea, şi, astfel, prin rugăciunea neîncetată el îşi înălţa mintea la Dumnezeu şi o unea cu El37. Desigur, aceasta nu se întâmplă peste noapte, doar prin efortul ascetic al omului.

Dar asceza este esenţială ca o expresie a voinţei personale, pentru a pregăti comuniunea şi unirea cu Dumnezeu, dar numai prin Mila lui Dumnezeu coboară Harul divin prin care se săvârşeşte unirea. Deoarece mintea nu se poate uni cu inima şi să ajungă astfel la vederea lui Dumnezeu fără Harul divin.

Întrucât sfântul trăia o astfel de viaţă "roadele Duhului se revărsau cu îmbelşugare asupra sa"38. Toţi erau uimiţi de faptele, dar şi de cuvintele sfântului. Toţi considerau că viaţa sa era o minune ce depăşea puterile acestei lumi şi îl vedeau ca pe o fiinţă cerească39. Harul din sufletul său pătrunse până în adâncurile fiinţei sale. Asfel, marea asceză pe care şi-o impusese nu îi slăbea organismul, ci îl transfigura. După afirmaţiile biografului său, sfântul era curăţit de izvoarele de lacrimi neîncetate, iar faţa sa era iluminată ca soarele atunci când ieşea din liniştea ce şi-o impusese sau când slujea Sfânta Liturghie40. Peste alţi cinci ani, în urma invaziei ilirilor sau albanezilor, fu obligat să se întoarcă la Marea Lavră din Sfântul Munte. Aşadar, reveni în Sfântul Munte pentru a-şi continua luptele ascetice. El se afla alături de fraţi atunci când se săvârşea o slujbă de priveghere sau Sfânta Liturghie, iar în tot restul timpului se afla singur în rugăciune neîncetată către Dumnezeu. El se afla "singur cu Dumnezeu în deplină tăcere fără a ieşi din chilie spre a se întâlni sau discuta cu cineva sau a fi văzut cu ceilalţi fraţi"41. Doar sâmbăta şi Duminica putea fi văzut cu ceilalţi. Sfântul Grigorie i-a întrecut în practica ascezei, dar el năzuia să ajungă la aşa numita "theoria", vederea lui Dumnezeu, la unirea directă, iluminare şi îndumnezeire; la dragostea absolută, şi asemănarea cu Dumne­zeu; la înalta şi nemincinoasa cunoaştere a lui Dumnezeu "prin rugăciune neîncetată, isihia minţii, smerenie şi pocăinţă"42. Sfântul era perfect conştient că viaţa activă nu era suficientă, de­oarece dacă nu se caută cunoaşterea lui Dumnezeu, fiinţa umană poate fi coruptă şi există marea primejdie de a ajunge la fariseism.

Apoi, biograful său, Sfântul Filotei Kokkinos prezintă un lung pasaj din operele Sfântului Grigorie Palama, care indică ca­lea ce trebuie urmată spre a ajunge la îndumnezeire şi comuniune personală cu Dumnezeu. El îl citează deoarece, aici, Sfântul Grigorie vorbeşte din propria sa experienţă şi arată exact tot ceea ce a făcut spre a atinge comuniunea cu Dumnezeu şi, în acest fel, cunoaşterea lui Dumnezeu.

Am să dau un rezumat al acestui text, deoarece îl consider important, şi întrucât el indică metodele ce trebuie urmate spre a fi mântuiţi şi spre a atinge îndumnezeirea. Aceasta este cărarea bătută a tuturor sfinţilor şi trebuie subliniat acest lucru deoarece, din păcate, mulţi dintre noi încearcă să deschidă alte căi prin propriile lor teorii filosofice şi psihologice. Dar calea sfinţilor este cea mai sigură.

După Sfântul Grigorie, mintea trebuie să se detaşeze de lucrurile dinafară, de răspândirea ei în lume, şi trebuie să-şi îndrepte atenţia spre inimă.

De îndată îşi vede "îngrozitoarea mască ce o poartă prin per­manentul ei vagabondaj". Văzându-şi urâţenia, cu amărăciune hotărăşte curăţirea ei.

Când ai îndepărtat această urâtă mască a omului superficial, mintea se întoarce în inima ta şi acolo se roagă neîncetat lui Dumnezeu "în taină". Astfel, se capătă rugăciunea minţii. Apoi Dumnezeu îţi dă darul numit pacea gândurilor, o pace care aduce smerenia, care este indispensabilă tuturor virtuţilor.

De la pacea gândurilor şi de la smerenie vin toate celelate virtuţi, în centrul cărora se află iubirea. În pragul tuturor acestora te aşteaptă intrarea în veacul ce va să fie, luminat de o bucurie inegalabilă şi nestricăcioasă.

Sărăcia este maica eliberării de griji, iar eliberarea de griji este maica atenţiei şi a rugăciunii, iar acestea două dau naştere la pocăinţă şi lacrimi.

Lacrimile spală şi curăţesc tot ceea ce se află înlăuntrul acelei măşti îngrozitoare. Doar atunci calea virtuţilor devine mai uşor de străbătut, iar conştiinţa devine curată. Iar din acestea răsare bucuria desăvârşită, iar plânsul se transformă din durere într-o dulceaţă divină şi rugăciunea devine slavoslovie.

Toate aceste lucruri de până aici sunt daruri ale făgăduinţei, ale unor chezăşii de Sus. Mintea, eliberată după acest efort asce­tic, depăşind raţiunea, toate lucrurile inteligibile, precum şi ima­ginaţia, se prezintă surdă şi mută dinaintea Domnului şi este iluminată. Persoana care ajunge la iluminare devine naturală, intrând pe adevărata cale a vieţii, şi urcând pe munţii eternităţii. Şi "ce privelişte minunată îl aşteaptă"! Fără a se despărţi de materie, el urcă cu ajutorul forţei de negrăit a Duhului şi astfel "aude cuvinte de negrăit şi vede nevăzutul. Şi, mai apoi, el poate fi şi se află în totală răpire, chiar dacă cu trupul se află departe de acele locuri şi, rivalizând cu neobosiţii lăudători ai lui Dumnezeu, el devine un alt înger al lui Dumnezeu pe pământ."

În acelaşi timp, mintea ajunge la vederea luminii necreate. Sfântul Grigorie ne asigură că Lumina se află pretutindeni, dar nu străluceşte la fel pentru toţi. Este văzută după curăţia inimii fiecăruia şi după voia lui Dumnezeu, Care dăruieşte lumina. În orice caz, când mintea omului este iluminată, atunci ea devine lăcaş al multor frumuseţi dumnezeieşti.

Din vederea Luminii necreate izvorăşte întreaga virtute, pre­cum şi neputinţa sau dificultatea de mişcare spre rău. De aici, izvo­răsc darurile teologhisirii, al facerii de minuni, al profeţiei şi al înainte-vederii. Peste toate acestea, persoana respectivă ajunge şi la cunoaşterea celor viitoare. Marele dar al acestei pregătiri îl repre­zintă "întoarcerea minţii către sine": revenirea tuturor energiilor sufletului către minte şi a energiilor divine tot către minte, prin care persoana se întoarce la străvechea şi indescriptibila frumuseţe43.

Acest fragment pare să cuprindă nu numai calea pe care el însuşi a urmat-o pentru a ajunge la îndumnezeire şi la nemincinoasa teologie, dar şi calea pe care toţi creştinii ortodocşi trebuie să o urmeze pentru a fi vindecaţi şi mântuiţi.

Mai mult, el arată calea pentru propria noastră vindecare. Aceasta este calea ortodoxă a mântuirii omului. Şi dacă citim acest pasaj cu atenţie, precum şi alte lucrări de referinţă ale Sfân­tului, vom vedea că nici o altă filosofie sau psihologie contempo­rană care sugerează alte căi antitradiţionale de vindecare nu-şi găsesc vreun suport aici. Nici o psihoanaliză modernă nu poate fi oglindită în aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie, deoarece Sfântul Grigorie ne indică o cale complet opusă aceleia a psiho-terapiei umaniste.

Sfântul Filotei, prezentându-ne călătoria Sfântului Grigorie Palama spre îndumnezeire, şi, mai ales, referindu-se la descrierile făcute de acesta cu privire la călătoria sa, afirmă că aceste cuvinte nu aparţin înţelepciunii omeneşti, ci ale unui sfânt aghiorit ajuns la asemănarea cu Dumnezeu: "a acelei minţi cereşti şi îndum­nezeite şi a acelei exprimări divine şi cu adevărat înţelepte"44.

După ce Sfântul Grigorie a ajuns la iluminarea minţii sale, precum şi la îndumnezeire, era de aşteptat ca el să aibă vederi dumnezeieşti în lumină. În timpul privegherilor de la Marea Lavră "retrăgându-şi mintea de la cântările dumnezeieştilor slujbe, el revenea către sine şi prin sine ajungea la Dumnezeu; şi, deodată, lumina divină de Sus strălucea în jurul său, luminând cu razele sale atât ochii trupeşti, cât şi pe cei ai sufletului" şi, astfel, putea să vadă lucruri care aveau să aibă loc cu mulţi ani mai târ­ziu. L-a văzut astfel pe stareţul mănăstirii Marea Lavră, Macarie, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. Şi, într-adevăr, Macarie a devenit mai târziu Arhiepiscop al Tesalonicului45.

Într-o altă vedere el a văzut-o pe însăşi Maica Domnului asumându-şi protecţia asupra sa, adică, uşurându-i toate nevoile ma­teriale, astfel încât el şi ucenicii săi să se poată dărui în întregime vieţii lăuntrice isihaste.

De asemenea, în timpul meditaţiei şi a rugăciunii isihaste, când aripa somnului îl umbrea, avu o vedere de la Dumnezeu, Care îi arăta că i se dăduse darul teologiei şi că trebuie să-i facă şi pe alţii părtaşi învăţăturilor sale46.

Şi, astfel, ocrotit de acea sfântă vedere, dar mai ales de puterea Sfântului Duh, care îşi aflase, de asemenea, locaş în el, sfântul scrise diferite omilii.

Prima dintre ele fu dedicată Sfântului Părinte Petru, fondator al Sfântul Munte.

Cea de-a doua omilie era dedicată Intrării în Biserică a Maicii Domnului şi ea ne revelează întreaga viaţă isihastă pe care o ducea Sfântul la acea dată47. După aceea, a fost ales stareţ al Sfintei Mănăstiri Esfigmenu din Sfântul Munte. Lumina fusese aşezată în sfeşnic. Aici şi-a demonstrat toate marile sale daruri. Sfântul Filotei enumera minunatele sale calităţi, şi, citindu-le, înţelegem că ele sunt oglinda modului de viaţă atonit. Sfântul Grigorie era "simplu în felul său de a trăi, liber în judecăţile sale, dulce în conversaţie, smerit şi apropiat celor care erau serioşi şi smeriţi, demn şi neclintit faţă de leneşi şi trufaşi, iertător faţă de cei ce se depărtau de păcat, el însuşi propovăduind îndepărtarea de păcate şi pocăinţa prin faptele şi cuvintele sale"48. El îi călău­zea pe monahi prin curgerea plină de sevă a cuvintelor sale, şi avea grijă personal de bunul mers al mănăstirii. Monahii săi îl iubeau atît de mult încât atunci când a plecat de la stăreţia mănăs­tirii, ei nu au mai vrut să rămână în acel loc, ci s-au împrăştiat, unii în pustie şi sihăstrie, alţii sub o strictă ascultare şi severă asceză, iar alţii în cea mai perfectă anahoreză", deoarece nu putuseră rămâne cu Sfântul pentru totdeauna49. La Mănăstirea Esfigmenu el a făcut şi minuni care arătau faptul că Harul lui Dumnezeu sălăşluia din belşug în inima sa.

Dar el ducea mereu dorul vieţii sihăstreşti. De aceea, el a renunţat la stăreţie şi s-a întors înapoi la schitul de la Marea Lavră, unde trăia în mult îndrăgita sa isihie50.

Tocmai în această perioadă a vieţii sale, ereticul Varlaam apăru în Tesalonic şi îşi începu răspândirea teoriilor sale neortodoxe şi rupte de Sfânta Tradiţie.

Luptele Sfântului împotriva ereticului Varlaam începură toc­mai în acea vreme. Grigorie fusese îndelung pregătit de către Harul divin şi acum era pe deplin pregătit să se opună ideilor umaniste ale lui Varlaam.

Varlaam susţinea că se poate ajunge la Dumnezeu prin intermediul filosofiei şi al raţiunii, în timp ce Sfântul Grigorie Palama, după ce străbătuse calea ce duce la cunoaşterea lui Dumnezeu, susţinea învăţătura ortodoxă că doar prin curăţirea inimii poate fi văzut Dumnezeu.

Nu-mi stă în intenţie să relatez întreaga poveste a vieţii sale.

În plus, titlul acestui capitol este "Practicarea ascezei în Sfântul Munte".

În întreaga poveste a bătăliei sale duse împotriva lui Varlaam, voi menţiona doar acele elemente care ne indică viaţa sa isihastă, dar şi roadele practicii sale ascetice în Sfântul Munte.

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.