Despre învățătura Sfântului Ierarh Grigorie Palama

În data de 1 iunie 2010, a avut loc la Facultatea de Teologie a Universității OVIDIUS din Constanța, conferința extraordinară susținută de profesorii teologi, părintele Gheorghios Metallinos(Facultatea de Teologie, Atena) și profesorul Dimitrios Tselengidis(Facultatea de Teologie, Tesalonic).

Conferința a avut ca temă IMPORTANȚA ÎNVĂȚĂTURII SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ și IMPORTANŢA DOGMEI ÎN DIALOGURILE CU ETERODOCŞII PENTRU UNITATEA ÎN HRISTOS”.

Vă oferim mai jos transcriptul celor două materiale prezentate de către iluștrii profesori, transcriptul conferinței audio fiind realizat  de către preoteasa Camelia Solomon.(n.n)

SFINTE GRIGORIE PALAMA, ROAGĂ-TE LUI DUMNEZEU PENTRU NOI PĂCĂTOȘII!

IMPORTANŢA ÎNVĂŢĂTURII SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Mulţumesc Înaltpreasfinţitului Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului şi decan al Facultăţii de Teologie a Universităţii Ovidius din Constanţa, pentru cinstea de a mă fi invitat, precum şi vouă tuturora pentru prezenţa voastră onorifică. Doresc deasemenea să fac o mărturisire: nu am venit să predau, ci să vorbesc cu dumneavoastră despre fidelitatea mea faţa de Sfânta noastră Ortodoxie şi despre Tradiţia Sfinţilor noştri, care numai ea poate să salveze omul şi lumea. Mulţumesc însă şi iubitului şi excelentului meu ucenic pe vremea studiilor sale la Atena, domnului Ion Croitoru, acum ales confrate care şi-a asumat traducerea şi rostirea textului meu în limba dumneavoastră.

ISIHASMUL reprezintă chintesenţa Tradiţiei Ortodoxe, identificat cu ceea ce cuprinde şi exprimă termenul ortodoxie. În afara tradiţiei isihaste, ortodoxia este inexistentă şi fără de sens. Viaţa isihastă este, de altfel, piatra de încercare pentru recunoaşterea creştinătăţii autentice. Prin post, priveghere şi rugaciune, ca fapte ale vieţuirii isihaste, creştinul statornic în Tradiţia Ortodoxă şi Patristică, dobândeşte harisme cereşti. Se cuvine să fie lămurit dintru început că prin isihasm se înţelege mai ales calea către îndumnezeire şi experierea îndumnezeirii, iar mai apoi investigarea şi înregistrarea acestei căi şi experieri, adică dobândirea de sens a termenului teologie. Isihasmul reprezintă baza şi temelia hotărârilor dogmatice şi teologice ale sinoadelor ecumenice, fiind calea duhovnicească şi sfântă a curăţirii, a iluminării şi a îndumnezeirii şi nu o procedură intelectual scolastico-ştiinţifică. De aceea cunoaşterea lui Dumnezeu ca îndumnezeire reprezintă ipoteza tuturora fie învăţaţi sau neînvăţaţi, înţelepţi sau neînţelepţi, şi nu numai acelora ce filosofează, după cum pretindea adeptul uniaţiei, Varlaam de Calabria în sec. al XIV-lea. Pe acesta l-a combătut îndeosebi ca principalul reprezentant şi apărător al tradiţiei isihaste Sfântul Grigorie Palama, cel mai mare teolog ortodox al epocii lui şi mare părinte al Bisericii Ortodoxe.

Sfântul Grigorie Palama a studiat teologia la adevărata facultate de teologie a Ortodoxiei, conform capitolelor II-XIV din Epistola I către Corinteni, structura Bisericii prin harisme, adică în spaţiul ascezei şi al pocăinţei. În mănăstirea de obşte Sfântul Grigorie Palama a devenit teolog, izvorul teologiei lui nu a fost cunoaşterea prin şcoală, academică chiar dacă o avea şi pe aceasta la limită, am zice astăzi, ci viaţa duhovnicească şi sfântă. Cu această premiză s-a dovedit continuator al Profeţilor, al Sfinţilor Apostoli şi Părinţi şi teolog autentic al tradiţiei. Pe baza minunilor lui, adeverire a evidenţierii lui ca templu al Sfântului Duh, a fost proclamat in 1368 Sfânt al Ortodoxiei, conform criteriilor ei hagiologice şi nu datorită scrierilor lui excelente după cum ar dori duhul lumesc. Contribuţiile editoriale şi cercetarile ştiinţifice ale cunoscuţilor noştri teologi, academicieni Panaiotis Hristu, părintele Ioan Romanidis, părintele Gheorghe Florovschi, părintele John Meiendorf,părintele Iustin Popovici, părintele Dumitru Stăniloae,  Gheorghe Mantsaridis,Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotei, au făcut şi mai mult cunoscut pe Sfântul Grigorie Palama în sec. al XX-lea.

Sfântul Grigorie Palama a fost cunoscut de harul lui Dumnezeu ca teolog isihast prin excelenţă care a delimitat în vremuri critice autenticitatea patristică faţă de rătăcirea eretică, samavolnicia şi înstrăinarea de adevăr a creştinătăţii apusene. Prima mare demarcare a fost făcută de Marele Fotie în cadrul teologiei şi al eclesiologiei atunci când ea a vorbit despre adaosul Filioque şi ordinea canonică, dar a fost fixată în mod clar şi concis de către Sfântul Grigorie Palama. Sfinţii Fotie şi Grigorie Palama au trasat poziţia faţă de creştinătatea apuseană care a devenit Tradiţia Ortodoxiei pe care a păşit deasemenea în vremuri dificile, Sfântul Marcu Evghenicos. Nici o deviere de la această poziţie nu este posibilă, cu atât mai mult câtă vreme biserica latină, adică romano-catolică, insistă în rătăcirile ei, fără consecinţe asupra credinţei ortodoxe şi a dinamismului ei soteriologic.

Sfântul Grigorie Palama a continuat ştafeta duhovnicească pe care a lansat-o Marele Fotie în eforturile lui de a întâmpina rătăcirea apuseană.

Marele Fotie a surprins înstrăinarea tot crescândă a creştinismului apusean, după cum se vede în importanta lui operă teologică despre Mistagogia Sfântului Duh, care reprezintă de atunci izvorul fundamental pentru înţelegerea adâncimii doctrinei eretice a adaosului Filioque. Aşadar patriarhul Fotie s-a evidenţiat ca Sfânt Părinte al Sinodului al 8-lea Ecumenic, Constantinopol, 879-880, care a condamnat Filioque şi adăugarea lui la Simbolul de credinţă. Prin extinderea provocărilor apusene în epoca lui, mai ales după tragicul eveniment din 1204, Sfântul Grigorie Palama a conştientizat în mod clar că în apus se ivise un creştinism, de altfel, întru totul străin faţă de duhul tradiţiei patristice, prin urmare el s-a remarcat ca Sfânt Părinte al Sinodului al 9-lea Ecumenic, adică al sinoadelor isihaste din anii 1341, 1347 şi 1351, mai ales acel din urmă care a proclamat că harul dumnezeisc este necreat, delimitând credinţa Bisericii noastre cât priveşte doctrina scolastică eretică despre harul creat prin Toma D’Aquino.

În consecinţă, este un argument fals invocat de către unii a faptului că nu există vreun sinod ecumenic care să fi condamnat ca eretică biserica latină. Prin urmare, se aşteaptă ca acest fapt să fie acceptat şi proclamat şi de către sinodul panortodox care se pregăteşte , pentru noi fiind de fapt ecumenic , recunoscând ca al 8-lea şi la al 9-lea sinod ecumenic, sinoadele din vremea Sfântului Fotie şi a Sfântului Grigorie Palama. Dacă nu va face acest lucru, acest sinod va fi numerat şi catalogat , nădăjduim să nu se întâmple aşa ceva, împreună cu sinoadele mincinoase de la Efes, 449 şi Ferrara Florenţa, 1438-1439. În ce constă exact aportul Sfântului Grigorie Palama în spaţiul teologiei? Contribuţia lui care are o importanţă deosebită şi astăzi datorită dialogului ecumenic, poate să fie rezumată în următoatele puncte de bază:

      Un caracter original are lupta lui de a fi salvată în cadrul teologiei patristice, de pildă Sfântul Vasilie cel Mare, învăţătura despre deosebirea dintre fiinţă şi energie în Dumnezeu şi faptul că harul dumnezeiesc este necreat. După cuvântul Sfântului Grigorie Palama, Dumnezeu are fiinţă şi energie. Cel ce exercită energie este persoană, iar energia reprezintă mişcarea fundamentală a firii dumnezeieşti spre lume, spre zidire.

       Sfântul Grigorie Palama consideră această distincţie demnă de Dumnezeu şi mai presus de cuvinte, ca premiză de bază a îndumnezeirii omului. Dacă harul trimis de către Dumnezeu în lume nu este necreat, nu există posibilitatea de îndumnezeire a omului şi de sfinţire a zidirii. Prin primirea harului necreat se salvează experierea prezenţei lui Dumnezeu în lume. Participarea la harul dumnezeiesc depăşeşte ascensiunile logice ale teologhisirii scolastice către Dumnezeu care insistă asupra doctrinei despre “actus purus”, adică despre identitatea dintre fiinţă şi energie.Mi se va îngădui în această conexiune, un exemplu isihast: teologia apuseană, îl vede pe Dumnezeu ca pe un disc solar care este totuşi luminos pe cer, dar razele lui nu ajung pe pământ pentru a încălzi şi a înviora lumea; în acest caz, fie că există, fie că nu există soarele, nu are o importanţă practică, din contră, Dumnezeul Ortodoxiei, al tuturor Sfinţilor ei, este un soare ale cărui raze ajung pe pământ şi îl înviorează. De aceea se şi grăbesc oamenii să urce prin pocăinţă, de la oricare ar fi subsolurile păcatului şi al desfrâului lor, la suprafaţă, pentru a primi energia mântuitoare a Soarelui dreptăţii şi să se mântuiască prin El.

      De la doctrina scolastică apuseană despre identitatea dintre fiinţă şi energie în Dumnezeu, decurg toate celelalte erezii şi rătăciri ale creştinătăţii apusene, de exemplu Filioque, care reprezintă blasfemie contra Sfintei Treimi, Tatăl comunicând fără început şi fără sfârşit fiinţa lui Fiului, Îi comunică chipurile şi purcederea Sfântului Duh. În felul acesta sunt anulate totuşi însuşirile personale şi neîmpărtăşibile ale persoanelor divine, nenaşterea Tatălui, naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh. Desigur, ar putea careva să se întrebe în acest punct: nu cumva toate acestea sunt chestiuni scolastice fără vreo importanţă soteriologică? Dar după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, Dumnezeu ne-a descoperit ceea ce ne era cu putinţă să cunoaştem şi putem să ducem. Cunoaştem despre Dumnezeu ceea ce El ne-a descoperit. Aşadar dacă raportăm la Dumnezeul cel Treimic superstiţiile noastre, atunci cădem în idolatrie, pentru că se închipuieşte un Dumnezeu care nu există. Alte rătăciri în legătură cu identitatea de mai sus sunt: subestimarea lumii materiale, de vreme ce nu este sfinţită de harul necreat, celibatul obligatoriu al clerului, subestimarea apei, aşa cum se exprimă prin stropirea sau ungerea cu ea în Taina Botezului, considerarea întrupării dumnezeieşti ca ispăşire a omului şi nu ca îndumnezeire a lui, iar jertfa de pe cruce a lui Hristos ca satisfacere a dreptăţii divine. De altfel, acceptarea papei ca “vicarius Cristi in terra” reprezintă invenţia pentru acoperirea golului dintre Dumnezeu şi lume.

Ortodoxia Sfinţilor noştri nu a avut niciodată nevoie de un om ca în locul lui Hristos. De precizat că sfinţii nu înlocuiesc pe Hristos ci se roagă către Hristos. Mijlocirea lui Hristos se face către Dumnezeu Tatăl, pe când cea a sfinţilor către Hristos. De aceea, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om care este cu noi până la sfârşitul veacurilor, rămâne Mântuitorul lumii, Hristos. În plus credinţa în comuniunea lui Dumnezeu cu lumea prin energia creată, nu conduce doar la erezie, ca cele mai de sus, dar şi la secularizare. Pe baza acestei doctrine nu există într-adevăr taine, dumnezeiasca euharistie nu este adevărată şi mântuitoare de moment ce nu îl uneşte pe om cu Dumnezeul necreat, ci cu aşa numitul harul său creat care nu este veşnic de vreme ce are început şi sfârşit. Dovadă a acestei raportări idolatre la Dumnezeu , după cum s-a afirmat este legalismul şi feudalismul apusean, având ca expresie principală statul papal din anul 754. Instituţia papală, adică primatul, infailibilitatea, papa purtător al puterii politice, s-a format pe o bază feudală. Papa are plinătatea puterii şi exercită o putere dublă, spirituală şi lumească.

Doctrina despre harul divin creat, precum şi nominalismul, au avut consecinţe jalnice pentru creştinismul apusului deoarece a condus la sfârşitul sec. al XVI-lea la cunoscutul deism. “Deus creator sed non gubernator ,” ca premiza teologiei morţii lui Dumnezeu din jumătatea sec.al XX-lea. Cu alte cuvinte, Dumnezeu fie că există, fie că nu există în sine, e fără vreo importanţă soteorologică practică findcă existenţa Lui nu are nici o consecinţă în viaţa omului şi mersul lumii. Insistenţa creştinătăţii apusene în problemele moral-sociale reprezintă rodul acestei concepţii. Strădania pentru îndumnezeire este înlocuită de încercarea moralizării omului. Însă mântuirea este schimbarea firii omului prin lucrarea harului necreat a lui Dumnezeu, iluminarea omului, aşadar de către lumina cea sfântă şi treimică necreată, este la fel cum fierul este înroşit de focul material şi dobândeşte însuşirile lui, calea către dumnezeire formează modul de viaţă ortodox.

Învăţătura ortodoxă despre harul necreat inspiră entuziasm, credinciosul ortodox cunoaşte că Dumnezeu comunică cu lumea transmiţându-i viaţă. Legătura dintre Dumnezeu şi lume în Ortodoxie este ontologică, imediată, energică şi nu indirectă şi moralizatoare. Lumea, din punct de vedere al Ortodoxiei se transformă într-o nouă zidire şi ceea ce acest termen exprimă. De altfel, comuniunea dintre Dumnezeu şi lume reprezintă un fapt bisericesc, identificată cu participarea la taina Bisericii.

Revenind la contribuţia Sfântului Grigorie Palama, de menţionat că el reafirmă esenţa şi caracterul teologiei ortodoxe. Teologia şi faptul de a teologhisi nu reprezintă rodul unei preocupări intelectuale, fie ea şi din raţiuni evlavioase, cu cele divine, ci mărturia schimbării în Sfântul Duh al celui ce trăieşte cele divine. Cuvântul despre Dumnezeu presupune cunoaşterea lui Dumnezeu, însă teognosia sau cunoaşterea lui Dumnezeu presupune experierea credinţei în Dumnezeu spre a se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfântul Grigorie Teologul pe care îl urmează şi îl imită Sfântul Grigorie Palama. Dumnezeu se cunoaşte în limitele vederii lui Dumnezeu sau ale îndumnezeirii. Teolog este cel ce comunică cu Dumnezeu, adică sfântul. Teologul ortodox, păşind împreună cu toţi sfinţii şi chiar mai înainte de a ajunge la experierea îndumnezeirii după cum facem noi, teologii ortodocsi academicieni, adică cei cu preocupări academice, teologhiseşte pe baza experierii slăvirii sfinţilor şi nu a unor căutări individuale intelctualism metafizice.

Teologul propriu-zis este profetul cel care prin experierea vederii lui Dumnezeu, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament este glasul lui Dumnezeu către lume, cel care grăieşte , ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu în Hristos. Deja în Vechiul Testament profetul, nabu, devenea văzătorul, adică cel ce vede pe Dumnezeu în energia, lumina lui necreată. Ruperea teologiei academice şi în răsărit de experierea vederii lui Dumnezeu şi trăirea în stil de îndumnezeire a denaturat viaţa autentică creştină, conducând la secularizare şi la filosofarea credinţei. Acest lucru a fost încercat şi în epoca Sfântului Grigorie Palama de către Varlaam şi ucenicul lui, Achindin, ca şi de către scolasticii bizantini. Această captivitate babilonică a teologiei ortodoxe pe care a descris-o foarte clar vrednicul de pomenire părintele George Florovski a fost depăşită de mulţi în sec. al XX-lea prin refacerea teologiei noastre academice cu asceza şi viaţa duhovnicească şi sfântă, având ca precursori pe vrednicii de pomenire şi confraţi părinţii Popovici, Stăniloaie şi Romanidis. Sfântul Grigorie Palama a confirmat constatarea Sfântului Irineu(sec.al II-lea) că autorităţi în Biserică nu sunt textele, ci oamenii îndumnezeiţi, adică sfinţii. De altfel, teologia şi mai ales, învăţătura dogmatică, aparţine spaţiului păstoririi duhovniceşti. Acest caracter au scrierile sfinţilor părinţi. Nu este vorba despre lavoro-da-volino, adică de o lucrare la birou sau în bibliotecă, cercetarea în amănunţime a adevărului şi ferirea de erezii păşeşte împreună cu vindecarea inimii de patimi, cu rugăciunea, cu îmbărbătarea şi zidirea duhovnicească. Polemica patristică nu este o polemică lumească, ci o educaţie pastoral-terapeutică pentru mădularele bolnave ale trupului, adică pentru eretici şi cei aflaţi în rătăcire. Lupta faţă de erezii reprezintă o lucrare a dragostei şi a iubirii faţă de oameni pentru eliberarea din boala ereziei, din moment ce erezia nu poate să mântuiască pe om şi lumea. De aceea, respingerea rătăcirii eretice cu orice mijloc pastoral bazat pe trăirea autentică a credinţei în Hristos, înseamnă exprimarea iubirii de oameni şi o binefacere. Acest caracter îl are poziţia Sfinţilor Părinţi faţă de apuseni sau occidentali, aducând ca exemplu pe sfinţii Fotie cel Mare, Grigorie Palama şi Marcu Evghenicos, pe care putem fără frică să îi caracterizăm binefăcători ai Europei şi ai creştinismului ei. De altfel, Sfântul Grigorie Palama a reînnoit poziţia patristică şi sfântă faţă de învăţământ şi educaţia şcolară. După cum Sfântul Grigorie Teologul, aşa şi Sfântul Grigorie Palama, desigur cunoscător excelent a lui Aristotel, nu respingea folosul înţelepciunii laice, dar numai spre educare le promovau. Dezaproba însă de pe poziţia patristică starea de subordonare sau de înlocuire prin aceasta a plinătăţii şi a plenitudinii Ortodoxiei referitor la faptul mântuirii. El respingea această filosofie care filosofează în cele din urmă credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, adică revelaţia în Hristos. Iar să aştepte careva că ceva referitor la cele dumnezeişti tocmai de la aceasta, adică de la înţelepciunea grecească, va învăţa, chiar întru totul excludem observă Sfântul Grigorie Palama. Cu alte cuvinte Sfântul Grigorie Palama  neagă caracterul izbăvitor al înţelepciunii lumeşti pe care îl promova Varlaam, făcând şi el distincţie clară între cele două cunoaşteri şi înţelepciuni, adică cea divină şi cea omenească. Înţelepciunea dumnezeiască sau cea de sus mântuieşte, pe când cea pământească doar educă şi luminează intelectul dacă nu conduce pe om la demonizare. Sfântul Grigorie Palama oferă de asemenea un model al teologului luptător pentru credinţa mântuitoare şi un exemplu al bărbatului şi al teologului duhovnicesc angajat în dialogul cu erezia şi cu ceea ce nu exprimă Ortodoxia. Măreţia şi valabilitatea învăţăturii lui constă în faptul că nu pune niciodată tradiţia bisericească autentică la negociere. Din contră, o consideră întotdeauna o temelie de neclintit şi punct de plecare privind întâlnirea cu erezia. Salvând întreaga tradiţie patristică şi bisericească, aminteşte că tradiţia isihastă reprezintă catalizatorul cel mai preţios pentru teologia contemporană din răsărit şi din apus prin care poate să regăsească dinamismul ei pragmatic în vârtejul provocărilor de astăzi. Prin dialogurile lui, Sfântul Grigorie Palama a dovedit că acest lucru reprezintă cadrul corect de mişcare al dialogului teologic. Cu alte cuvinte, dialogul teologic dar şi orice lucru trebuie să se facă dincolo de orice oportunitate lumească avându-se ca scop permanent mântuirea ca trăirii stării de îndumnezeire. Aşadar, dialogul trebuie să ţintească starea de pocăinţă pentru a fi posibilă şi mântuirea. De altfel, Sfântul Grigorie Palama aduce lumină asupra disfuncţionalităţilor metodologice ale dialogului teologic contemporan. În legătură cu acest fapt, profesorul Gheorghe Galitis a afirmat: “Dacă această distincţie, adică distincţia între fiinţă şi energie, s-ar pune ca bază a discuţiilor, dacă cei aflaţi în dialog cu noi ar putea să accepte această distincţie, multe piedici ar fi fost îndepărtate şi drumul înţelegerii reciproce ar fi fost mai uşor.” Însă acest fapt ar face cunoscute rătăciri mai clare ca primatul papal, fiind în contradicţie cu cei care se străduiesc în timpul nostru să evalueze primatul papal ca învăţătură bisericească. Sfântul Grigorie reprezintă de altfel punctul de referinţă al căii de urmat privind poziţia şi responsabilitatea Ortodoxiei în lumea contemporană cu tot spectrul realităţii sociale. Isihasmul nu este inactivitate politică. De menţionat că termenul politic, politică, se foloseşte cu importanţa lui aristotelică, adică de organizare a vieţii cetăţii sau a societăţii, termen pe care l-a încreştinat Sfântul Ioan Damaschin în sec. al VIII-lea. Acest lucru adevereşte intervenţia politică a Sfântului Grigorie Palama în cele ce se petreceau în vremea lui. Sfântul Grigorie a criticat intrigile politice ale Patriarhului Ioan Kaleka, atunci când a colaborat la complotul împotriva Împăratului Ioan Cantacuzino după cum a mustrat şi pe zeloţii din Thessalonic pentru acţiunile lor criminale, dar la fel şi pe toţi cei care prin starea lor lipsită de iubirea faţă de oameni, răneau şi promovau violenţa. Intervenţia păstorilor şi fireşte, a episcopilor este necesară şi trebuie să fie fermă într-o societate ce se doreşte să fie numită creştină şi toate acestea ca punere în practică şi trăire ca teologie a faptului de a deveni careva sarea pământului şi lumina lumii.

Dialogul Sfântului Grigorie Palama cu lumea ca faptă are caracterul misiunii apostolice cu deviza permanentă, că nu se pune niciodată la îndoială exclusivitatea şi unicitatea mântuirii în Hristos aşa cum este trăită în tradiţia Sfinţilor Părinţi. Nici în înfruntarea cu Varlaam şi cercul său, nici în confruntarea lui cu musulmanii, în ciuda pericolelor pe care le-a avut de întâmpinat, Sfântul Grigorie Palama nu a trecut la o relativizare a credinţei şi la acceptarea unei poziţii de compromis pentru atingerea vreunui folos personal.

Şi în zilele noastre Sfântul Grigorie Palama ar chema fără nici un compromis la calea îndumnezeirii, chiar dacă lumea ne respinge o asemenea invitaţie trăind în patima îndumnezeirii de sine.

Sfântul Grigorie Palama cinsteşte şi aduce slavă Sfântului Munte, dovedind că rămâne ortodoxă comunitatea atonită, de vreme ce rămâne fidelă tradiţiei Sfântului Grigorie, păstrând credinţa şi teologia lui, precum şi strădaniile lui ca rod al iubirii lui faţă de Hristos.

Aducător de speranţă este faptul că teologia apuseană, care în vechime, de exemplu prin Martin Juji, considera pe Sfântul Grigorie Palama eretic, arată o considerare pozitivă faţă de el în zilele noastre.

Poate va veni perioada în care teologia lui va conduce dialogul intercreştin pe calea lui autentică.

 

A DOUA PARTE – CONFERINŢA SUSŢINUTĂ DE PROFESORUL DIMITRIOS TSELENGIDIS(FACULTATEA DE TEOLOGIE – TESALONIC)

 

IMPORTANŢA DOGMEI ÎN DIALOGURILE CU ETERODOCŞII PENTRU UNITATEA ÎN HRISTOS

 

Când ne referim la dogme ale credinţei înţelegem prin ele acele adevăruri revelate care au fost contestate în anumite momente ale istoriei Bisericii de către eretici.De aceea, ele au fost formulate cu mare claritate, mai ales de Sinoadele Ecumenice sau de alte sinoade, adevăruri care au fost acceptate şi sunt trăite de atunci în mod incontestabil de conştiinţa dogmatică a mădularelor Bisericii. De exemplu, un astfel de sinod este cel numit al 8-lea Ecumenic, ţinut în timpul Sfântului Fotie cel Mare(sec.al IX-lea) care a condamnat Filioque, precum şi sinoadele care au aprobat învăţătura dogmatică a Sfântului Grigorie Palama despre caracterul luminii dumnezeieşti şi a harului îndumnezeitor. Dogmele credinţei sunt fundamentate pe Sfânta Scriptură şi pe Tradiţia Bisericii, adică pe revelaţia în Hristos şi sunt caracterizate atât prin conformitatea lor indiscutabilă cu adevărul, cât şi prin actualitatea lor continuă. Din pricina caracterului lor infailibil, dogmele Bisericii, cele inspirate de Duhul Adevărului, nu pot să fie modificate de nici un factor instituţional şi cu atât mai mult, nu pot fi schimbate de o singură persoană, oricât de importantă ar fi ea. Dacă cineva are vreo dogmă schimbată, şi înger de ar fi, nu îl crede, recomandă Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu alte cuvinte, nici de un înger al lui Dumnezeu nu se cuvine să asculte cineva, când acesta propovăduieşte o credinţă deformată. Dimpotrivă, credinciosul e dator să ia aminte la cuvintele celui care învaţă pe alţii adevărul, chiar şi când se întâmplă ca acesta să aibă o viaţă care nu este conformă cu cuvintele lui.

Dacă învaţă drept, remarcă acelaşi Sfânt Părinte, nu lua aminte la viaţa lui, ci la cuvintele lui. Dogmele credinţei sunt absolut hotărâtoare pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor, de aceea când sunt mărturisite, dogmele sfinţesc pe omul care le mărturiseşte. Dogmele drepte, spuse despre Dumnezeu, sfinţesc sufletul, adică au un caracter sfinţitor conform Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi Sfântului Maxim Mărturisitorul care remarcă:” Orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei”. Viaţa duhovnicească a credincioşilor, ca viaţă în Hristos în cadrul Bisericii, nu se limitează, desigur, la formularea dogmelor, numai că adevărul dogmelor fixează cu mare exactitate conţinutul duhovnicesc al vieţii membrilor Bisericii. În acest fel, dogmele feresc practic experienţa eclezială duhovnicească de orice denaturare. Cu alte cuvinte, dogmele sunt reguli ale credinţei care concentrează în acelaşi timp şi conţinutul vieţii Bisericii. Adevărul dogmatic este înţeles şi ca plinătate a vieţii, de aceea dogma nici nu poate, în nici un caz, să fie schimbată sau înţeleasă într-un alt fel. Prin urmare, se înţelege de ce Canonul I al Sinodului Trulan de la 692, stabileşte ca să fie exclus şi anatematizat din Biserică cel care nu acceptă dogmele ei.

Din cele de mai sus, este evident faptul că dogmele credinţei sunt legate în mod nedespărţit de mântuirea omului, din moment ce neacceptarea dogmelor înseamnă scoaterea în afara Bisericii, lucru care are drept consecinţă şi lipsirea de mântuirea în Hristos. Astfel diferenţele dogmatice faţă de eterodocşi, nu au doar o importanţă teoretică, nici consecinţe ecleziastice(ecleziale) periferice, ci au un caracter soteriologic decisiv şi fundamental. O premiză fundamentală însă pentru ca cineva să se ridice la înălţimea dogmelor credinţei este harul Sfântului Duh. Viaţa necurată întunecă puterea de înţelegere a minţii şi astfel împiedică apropierea de conţinutul înalt al dogmelor. Dogmele adevărate ale credinţei constituie fundamentul sigur al evlaviei şi acest lucru este normal din moment ce în Biserică evlavia a fost înţeleasă de la început ca o expresie trăită a conţinutului credinţei. Credinţa şi viaţa în Biserică constituie o unitate inseparabilă, puritatea credinţei şi justeţea vieţii constituie împreună evlavia credincioşilor. Credinţa adevărată din punct de vedere teoretic, dar care din punct de vedere practic este separată de viaţa omului, nu are caracter mântuitor.Credinţa dobândeşte efectiv caracterul mântuitor, doar când se uneşte inseparabil şi funcţional cu viaţa omului.Fără o viaţă corespunzătoare îndreptată spre credinţă din punct de vedere soteriologic, chiar şi participarea noastră la Sfintele Taine ale Bisericii este lipsită de rezultat, adică nicio Taină a Bisericii nu poate singură să ne mântuiască. Credinţa adevărată nu este de niciun folos atunci când viaţa omului este imorală, căci de niciun folos spre mântuire nu ne sunt dogmele sănătoase, dacă viaţa noastră este imorală. Acest lucru îl confirmă de altfel şi Domnul Însuşi în predica Sa de pe Munte. Hristos nu îi recunoaşte ca fiind ai Săi pe cei care numai cu credinţa lor au făcut minuni, dar nu respectau voia lui Dumnezeu în viaţa lor. “Niciodată nu v-am cunoscut”, le spune, “Plecaţi de la Mine lucrători ai  fărădelegii”. Dar şi invers, când credinţa omului nu e adevărată, viaţa lui cât se poate de perfectă, nu are nici o valoare pentru mântuirea lui. În cadrul Bisericii dogmele credinţei sunt legate organic de viaţa credincioşilor şi se întrepătrund cu ea. Precizia vieţii se vădeşte din ortodoxia dogmelor, conform Sfântului Ioan Gură de Aur.

Dogmele asigură rectitudinea vieţii Bisericii, dar şi viaţa Bisericii oferă conţinut adevărului dogmelor ei. Cel care urmează în mod conştiincios dogmele, dator este să le confirme prin puritatea vieţii lui. Acrivia în modul de viaţă al credinciosului, constituie o mărturie a dogmelor lui sănătoase. Şi ajungem acum să vorbim despre importanţa dogmelor în dialogurile cu eterodocşii. Încă de la început trebuie să spunem că dialogul teologic cu eterodocşii constituie o datorie de iubire a Bisericii faţă de aceştia. Acest dialog are un scop foarte clar, dar şi câteva premize scripturistice şi patristice concrete privind desfăşurarea lui. Scopul dialogului teologic este unitatea dorită în Hristos cu toţi cei ce se abat de la credinţa cea transmisă odată. Însă, pentru a se realiza această unitate în Hristos, este absolut necesară o unică învăţătură a tuturor, referitor la credinţă. La nivelul credinţei nu poate să existe diversitate, ci identitate absolută. Acest lucru se înţelege şi este evident în hotărârile Sinoadelor Ecumenice care sunt însoţite întotdeauna de condamnarea foarte evidentă a fiecărei eterodoxii şi de eliminarea clară din Biserică a celor care refuză să se conformeze hotărârilor duhovniceşti ale Părinţilor purtători de Dumnezeu care le alcătuiesc. Prin urmare importanţa dogmei Bisericii pentru desfăşurarea dialogului teologic este foarte clară: nu poate avea loc niciun dialog teologic, fără referire la dogmă. Atitudine clar patristică, este faptul că nu se poate să se examineze un alt lucru înaintea acelei cercetări care se referă direct la credinţă. Trebuie să se înceapă cu înlăturarea oricărui dezacord în ceea ce priveşte credinţa şi doar apoi urmează orice altă cercetare despre alt lucru. Acelaşi lucru îl susţine şi Sfântul Atanasie cel Mare când îşi fundamentează poziţia biblic pe Hristos Însuşi, care îi vindecă pe cei bolnavi, doar după mărturisirea credinţei lor în El. În nici un caz el nu permite adunarea împreună într-un sinod a ortodocşilor şi a eterodocşilor. Mai târziu, în acelaşi duh şi Sfântul Grigorie Palama susţine că dialogul cu romano-catolicii despre Filioque, poate să aibă loc numai după scoaterea acestui adaos din Simbolul de credinţă. Adevărul nu e cercetat prin participarea eterodocşilor la dialogul teologic pe poziţii egale, ci este păstrat în Biserică prin continuarea de către cei îndumnezeiţi a revelaţiei divine trăite prin iluminări şi teofanii. Prin urmare dacă vrem să ne mişcăm în duhul şi învăţătura lui Hristos, experiate de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dialogul cu eterodocşii va trebui să fie determinat decisiv de către adevăr. Însă, în această situaţie, dialogul cu eterodocşii e dator să capete caracterul de povaţă,de sfătuire, într-un mod compătimitor, consolator, încurajator şi smerit, fără fanatism şi intoleranţă religioasă, adică să aibă loc cu dragoste, pentru reîntoarcere la adevărul bisericesc, cel trăit în Duhul Sfânt şi la credinţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Exact acest lucru recomandă Sfântul Apostol Pavel când spune: “Pe omul eretic, după prima şi a doua mustrare, îndepărtează-l”, ştiind că unul ca acesta s-a înstrăinat şi rătăceşte în păcat osândit de sine însuşi. Practica povăţuirii, asigură integritatea iubirii, pentru că atunci cu adevărat ne aflăm în iubire. Iubirea şi pacea cu toţi oamenii nu este fără de premize. Când ceilalţi nu au aceeaşi părere în ceea ce priveşte credinţa, este de preferat opoziţia, decât acordul cu răul. Atunci este de preferat să ne pară mai rău de oameni, decât de Dumnezeu şi să nu trecem sub tăcere cele care ni s-au poruncit de către Dumnezeu să le mărturisim. Deci iubirea faţă de eterodocşi e stabilită de către modul în care ea se exprimă. Această iubire se mărgineşte la îndemn care poate să se repete doar încă o singură dată.

Este foarte important faptul că restricţia de mai sus, privind exprimarea iubirii faţă de eterodocşi ne-a descoperit-o Dumnezeu prin vasul său ales, Apostolul neamurilor şi corifeul elogiator al iubirii. Restricţia de mai sus, referitoare la exprimarea iubirii noastre către eterodocşi, asigură în acelaşi timp şi rămânerea noastră în hotarele credinţei sănătoase şi nedespărţirea noastră de iubirea lui Hristos. Biserica Ortodoxă a urmat cu credincioşie recomandarea Sfântului Apostol Pavel până în sec. al IX-lea, adoptând în paralel şi teologia apologetică, care deobicei se limita până la cel mult al treilea ei cuvânt apologetic. Acest lucru îl întâlnim în cuvântările antieretice ale Sfântului Atanasie cel Mare împotriva lui Arie, ale Sfântului Chiril al Alexandriei împotriva lui Nestorie, ale Sfinţilor Ioan Damaschin, Teodor Studitul şi Nichifor al Constantinopolului, împotriva iconomahilor, luptătorilor contra icoanelor, ale Sfântului Grigorie Palama împotriva antiisihaştilor apuseni etc. În fine, aceeaşi atitudine o păstrează şi Patriarhia Ecumenică prin Patriarhul Ieremia al II-lea faţă de protestanţi, neacceptând să continue dialogul teologic dincolo de cel de-al doilea său răspuns către teologii luterani de la Tübingen în sec. al XVI-lea.

Această tradiţie biblică şi patristică a fost respinsă de la începutul sec. al XX-lea, prin cunoscutele iniţiative ale Patriarhiei Ecumenice şi prin incorporarea progresivă a aproape întregii conduceri a Bisericii Ortodoxe în ecumenismul intercreştin.

Concret, au fost începute dialoguri teologice de pe poziţii egale cu eterodocşii, având ca scop în timp, precum vedem, unitatea cea nădăjduită în Hristos. În metoda urmată în dialogul cu eterodocşii a predominat alegerea unilaterală a lăudatei iubiri creştine şi trecerea intenţionată sub tăcere a dogmei, cu scopul ca dogmele credinţei să ne preocupe progresiv, dar în orice caz mai târziu, nu acum. Pe baza, însă, a celor pe care le-am prezentat mai sus în legătură cu importanţa dogmei pentru identitatea Ortodoxiei, rezultă câteva întrebări teologice juste. Cunoaştem foarte bine din revelaţia lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, cât şi din experienţa duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că atât iubirea, cât şi credinţa, constituie roade ale Sfântului Duh, adică energii necreate ale Dumnezeului Treimic. Aşadar, dacă iubirea adoptată în dialogurile noastre cu eterodocşii are prescripţiile de mai sus ale autenticităţii biblice, nu poate în nici un caz să fie despărţită de adevăr şi de dogmele credinţei, de aceea iubirea se naşte din cei sinceri în credinţă, adică nu este posibil ca o parte din cele două aflate în dialog, să acţioneze în lipsa celeilalte sau contra ei; nu poate să fie adevărate separat una faţă de cealaltă, doar dacă, desigur, este vorba de un altfel de iubire, cu alte cuvinte de o iubire neevanghelică, pentru că iubirea evanghelică, chiar şi atunci când este  creată, îşi primeşte identitatea din conformarea ei cu voinţa şi cu poruncile lui Dumnezeu.

„Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel care Mă iubeşte”, a zis Hristos. În acest punct se ridică întrebarea: cum este posibil să trăim şi să exprimăm în mod autentic iubirea Evangheliei când încălcăm toate cele care le-a spus gura lui Hristos, adică Apostolul Pavel şi cele care au fost trăite în tradiţia Bisericii, timp de nouăsprezece secole?

Unitatea în Hristos, expresia ei cea mai autentică, mai curată şi mai trăită, se realizează doar când are prescripţiile pe care ni le-a dat Hristos în rugăciunea Lui arhierească, adică ea este realizată şi trăită în trup prin participarea la Slava necreată a Dumnezeului Treimic. Aceasta o confirmă Hristos când zice: „Şi Slava pe care Tu mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una suntem Noi, Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una”(Ioan, Cap.17, 22-23).

Pentru a se face omul, însă, părtaş al Slavei necreate în trup, e dator să respecte toate poruncile lui Dumnezeu, exprimând în acest fel, practic iubirea lui faţă de Dumnezeu. Respectarea poruncilor însemnă un acord deplin între noi, pentru că numai atunci avem una şi aceeaşi cugetare care este a lui Dumnezeu, precum se exprimă ea în voia Lui. În modul acesta practic, noi devenim un duh cu Dumnezeu, un singur suflet, fiindcă atunci acţionează în noi Duhul pe care L-am primit odată cu Sfântul Mir. Atunci trăim viaţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşte Hristos prin noi, din moment ce este înlăuntrul nostru Cel care e Cel dintâi întru toate. Doar, atunci putem de fapt, să lăudăm cu o gură şi cu o inimă, numele Dumnezeului Treimic. Când însă eterodocşii au o părere diferită în ceea ce priveşte credinţa şi, desigur, cred contrar revelaţiei lui Dumnezeu aşa cum ea a fost interpretată în mod autentic de Sinoadele Ecumenice, nu poate să existe unitatea în Hristos cu ei, aceeaşi voinţă, atunci când e vorba de subiecte de credinţă apare ca torpila ereziei care risipeşte cugetarea unitară din Biserică şi anulează unitatea creştinilor în Hristos. Aici e la fel cu ceea ce se petrece şi în căsnicie, cu alte cuvinte când soţii au aceeşi dorinţă, însă nu respectă cu stricteţe poruncile lui Dumnezeu, atunci nu au aceeaşi cugetare şi nu devin un duh cu Dumnezeu şi între ei, fapt care este scopul principal al căsătoriei. În felul acesta, soţii rămân trupeşti şi în cea mai bună situaţie, sufleteşti, adică fireşti şi naturali, neridicându-se la nivelul de oameni duhovniceşti. Conform Sfântului Apostol Pavel, însă, nici cei trupeşti, nici cei fireşti nu primesc cele ale Duhului lui Dumnezeu, adică cu alte cuvinte, Împărăţia lui Dumnezeu.

Întrebarea finală şi practică poate să fie formulată astfel: oare a cui voie suntem dispuşi să o facem, a noastră, a oricărei alte persoane oficiale sau neoficiale, sau a lui Hristos, aşa cum este tâlcuită această voinţă în mod autentic şi continuu de conştiinţa dogmatică a Bisericii?

În orice caz, aşa cum ne încredinţează experienţa duhovnicească permanentă a Bisericii, numai ascultarea de voia lui Hristos care, la urma urmei, este să devenim una cu Dumnezeu, ne face părtaşi la viaţa şi la slava divină necreată a Dumnezeului Treimic încă din viaţa aceasta, ca pregustare şi arvună a Împărăţiei Lui celei necreate. Cu alte cuvinte, când este activă în noi viaţa dumnezeiască, atunci avem şi cea mai deplină unitate a noastră cu ceilalţi credincioşi.

Am fi foarte fericiţi dacă această cuvântare ar putea să contribuie câtuşi de puţin la ascultarea acestei dorinţe plăcute a lui Hristos, ca noi toţi să devenim cu adevărat, efectiv una în Hristos, desigur, totdeauna conform cu premizele fundamentale pe care El le-a pus în Biserica Lui, pentru că trupul divino-uman al lui Hristos care este numai Biserica Ortodoxă, este dat harul divin necreat şi experienţa autentică a lui Dumnezeu care se trăieşte practic ca mântuire, adică drept viaţă a omului aidoma cu viaţa necreată a lui Dumnezeu.

În orice caz, eterodocşii romano-catolici şi protestanţi ar putea să fie convinşi prin excelenţă de ortodocşi că harul lui Dumnezeu este necreat, dacă acest har ar fi activ în viaţa ortodocşilor în momentul în care aceştia nu ar păcătui, pentru că numai când cineva are harul lucrător înlăuntrul lui nu păcătuieşte. Dimpotrivă, însă, când Dumnezeu nu lucrează în noi, tot păcatul e săvârşit de noi. Răspunderea noastră faţă de eterodocşi este mare, pentru că viaţa noastră nu îi informează despre caracterul necreat al harului divin când discută cu noi, iar când îi convingem ştiinţific de corectitudinea poziţiilor noastre teologice nu îi atragem să se îndepărteze de rătăcirea lor deoarece noi continuăm să ne identificăm cu ei la nivelul trăirii noastre.

Aş vrea să închei cu cuvintele Fericitului Părinte Paisie Aghioritul care răspund decisiv la problematica noastră despre eficienţa unui dialog cu eterodocşii: „Dacă trăim patristic, spune harismaticul avvă, am avea toţi sănătate duhovnicească pe care ar invidia-o toţi eterodocşii şi ar părăsi rătăcirile lor cele bolnave şi s-ar mântui fără predică, fără ca noi să le predicăm ceva. Acum nu sunt mişcaţi de Sfânta noastră Tradiţie Patristică pentru că vor să vadă şi continuarea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinţii noştri. Ceea ce se impune fiecărui ortodox este să provoace neliniştea cea bună eterodocşilor, adică să înţeleagă aceştia că se află în rătăcire, pentru a nu se odihni în chip mincinos cu gândirea lor şi să fie astfel lipsiţi şi în această viaţă de bogatele daruri ale Ortodoxiei, iar în cealaltă viaţă de mai multele binecuvântări veşnice ale lui Dumnezeu”.

 

  

  

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.