20 Jul

Se naşte un prooroc

articol15 in 1

Aşadar, în cele din urmă, după patruzeci de ani de pribegie prin pustie au ajuns în pământul făgăduit de Dumnezeu. Atât i-a costat pe israeliţi puţina lor credinţă.

Acum se bucură! Prăznuiesc! Însă pe Binefăcătorul lor L‑au uitat. S‑au îmbătat cu bunătăţile pe care le‑au găsit. Cu bogăţia! Cu frumuseţea! Cum să‑şi mai amintească de Dumnezeu? Cum să‑şi mai amintească de mană şi de prepeliţele cu care i‑a hrănit în pustie?

articol15 in 3aPrimii care L‑au uitat au fost căpeteniile. Tocmai aceia care trebuia să dea exemplu bun. S‑au lepădat de credinţa părinţilor lor, a lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. S‑au întors către idoli şi au umplut cetăţile lor cu statui ale lui Baal, zeul furtunii, şi ale Astartei. Iar Moise nu mai este în viaţă, ca să‑i întoarcă la calea adevăratului Dumnezeu.

articol15 in 3bSituaţia s‑a înrăutăţit pe vremea împăratului Ahaav din pricina Izabelei, femeia sa, care era închinătoare la idoli.

În acea vreme s‑a născut Ilie.

Tatăl lui avea să povestească cum a văzut că, în ceasul în care pruncul a deschis ochii în această lume, trei bărbaţi îmbrăcaţi în alb l‑au luat în mâinile lor şi l‑au înfăşat. L‑au îmbrăcat cu foc, fără să se ardă, şi i‑au pus numele Ilie, care înseamnă „dumnezeiesc”.

Mama pruncului îi priveşte uluită. Plin de uimire îi priveşte şi tatăl său. Nu înţeleg ce vrea Dumnezeu să le arate prin acest semn. Însă orice ar vrea să le spună, se roagă să fie spre binele lor şi al tuturor israeliţilor. Şi îl cresc pe copil în frica Domnului.

Anii trec. Ilie acum este deja bărbat în toată firea. Se mâhneşte când îi vede pe cei din jurul său închinându‑se la idoli. Ilie socoteşte că vinovat pentru aceasta este împăratul Ahaav, aşa că se înfăţişează înaintea lui.

– Împărate, îi spune, trebuie să ştii că din cauza necredinţei tale şi a poporului tău, vreme de trei ani încheiaţi nu vom vedea ploaie. Pământul se va usca şi nu va mai da roade. Oamenii şi animalele vor suferi de foame. Şi numai prin cuvântul meu care arată voia adevăratului Dumnezeu va lua sfârşit acest rău.

articol15 in 2

Împăratul se mânie la auzul acestor cuvinte ale lui Ilie şi porunceşte să‑l scoată îndată afară din palat. Să‑l scoată şi din cetate. Şi deoarece Ilie se teme ca nu cumva să‑l ucidă oamenii împăratului, merge şi se ascunde într‑o peşteră, deasupra pârâului Cherit, aproape de râul Iordan.

A mers mult până să ajungă. A obosit. Şi numai cât s‑a rezemat cu spatele de stâncă, că l-a şi cuprins somnul. L‑au trezit croncăniturile unui corb. Deschide ochii şi ce să vadă? În faţa lui se găsea o bucată de carne pe care o lăsase pasărea. A mâncat‑o şi L‑a slavoslovit pe Dumnezeu. Nu avea să petreacă ziua flămând.

După‑amiază, cu puţin înainte de apusul soarelui, corbul vine din nou. De această dată îi aduce pâine. La fel se întâmplă şi în zilele următoare. Cât timp a vieţuit Ilie în această peşteră, în nici o seară nu l‑a lăsat Dumnezeu să se culce flămând. Pentru apă coboară la pârâu, se spală şi bea ca să‑şi potolească setea.

Dar apa se împuţinează din ce în ce mai mult din cauza secetei. Şi în timpul celui de‑al treilea an pârâul seacă. Ilie este silit să părăsească peştera. Din porunca lui Dumnezeu merge în Sidon, patria împărătesei Izabela.

Împăratul află că Ilie se găseşte în ţinutul Sidonului şi‑i pune pe oamenii săi să‑l caute şi să‑l omoare, pentru că din cauza lui oamenii suferă. Pământul nu mai dă roade, iar animalele mor. Toţi se ridică împotriva împăratului, iar împăratul îl socoteşte pe Ilie vinovat de acest rău.

Ilie aude că este căutat pretutindeni şi se înfăţişează singur la palat. Nu ia în seamă primej­dia. Şi îi spune împăratului că, şi dacă îl va omorî, situaţia tot nu se va schimba. Dimpotrivă, va fi şi mai rău. Aşadar, împăratul este obligat să ajungă la o înţelegere cu Ilie, de vreme ce numai prin cuvântul său este cu putinţă să se întoarcă toate spre bine.

Ilie vorbeşte cu siguranţă, deoarece crede că Dumnezeu nu‑l va refuza, orice I‑ar cere. Va trimite mult dorita ploaie să sature pământul de apă şi astfel pământul să scoată verdeaţă. Pomii şi ogoarele vor rodi, iar oamenii şi animalele vor avea cu ce să se hrănească. Dar toate acestea cu condiţia ca proorocii împăratului să ceară de la dumnezeul lor, Baal, să plouă. Şi Baal să aprindă focul pentru jertfă.

Împăratul îl ascultă, dar înlăuntrul lui fierbe de mânie. Îi vine să‑l apuce pe Ilie şi să‑l arunce cât acolo afară din palat. Iar oamenii lui ştiu cum să‑l aranjeze după aceea.

Dar se gândeşte la popor. Foamea l‑a sălbăticit. Şi este sigur că mânia lui se va dezlănţui asupra sa, asupra împăratului. Aşadar, se stăpâneşte şi‑i cheamă pe prooroci la muntele Carmel, aşa cum s‑a înţeles cu Ilie. Le cere să‑i jertfească lui Baal înaintea poporului ca să plouă. Proorocii se supun. Aşează pe jert­felnic animalul înjunghiat. Dedesubt pun lemnele. Dar de unde să se aprindă focul? Se roagă, strigă, dar dumnezeul lor este surd. Nu îi aude. Se lovesc cu săbiile ca să‑i fie milă de ei, se rănesc, însă nimic. Lui Baal nu îi pasă. Nu este mişcat de durerea lor.

Ilie râde pe înfundate. Într‑adevăr, care dumnezeu să‑i audă? Cui să‑i fie milă de ei? Unui dumnezeu care nu există?

Împăratul se înfurie când îi vede pe prooroci strigând, sărind în jurul jertfelnicului şi lovindu‑se fără folos.

– Ajunge! strigă.

Este rândul lui Ilie să jertfească.

articol15 in 4Ilie ia douăsprezece pietre după numărul seminţiilor lui Israel şi zideşte jertfelnicul. Pune deasupra animalul înjunghiat şi lemnele dedesubt. După aceea îşi ridică mâinile. Se adânceşte în rugăciune, care este ca focul pe buzele sale. Devine ca o lumânare aprinsă. Şi Îi cere lui Dumnezeu să aprindă focul, să‑i primească jertfa şi să pună capăt secetei.

Ilie nu apucă să‑şi termine rugăciunea şi iată, un fulger brăzdează cerul. Într‑o clipă lemnele se aprind, cu toate că le udase din belşug. Focul arde lemnele, jertfa, chiar şi pietrele jertfelnicului şi preface totul în cenuşă. De îndată ce s‑a săvârşit jertfa, a început să plouă. A fost inundat tot locul. Împăratul dă pinteni calului şi pleacă. Pleacă şi Ilie ca să evite laudele lumii. Pentru că nu el a adus ploaia, ci Dumnezeu. Pe Acesta oamenii sunt îndatoraţi să‑L slavoslovească.

Împărăteasa aude veştile şi nu‑şi ascunde mânia. Se plimbă prin palat încoace şi‑ncolo, nu are linişte.

– E un vrăjitor! E un vrăjitor! zice mereu despre Ilie. Şi cu strigătele ei se străduieşte să‑l convingă pe împărat şi pe popor că Ilie a reuşit să aprindă focul prin vrăjitorie. Cu vrăjile lui i‑a împiedicat şi pe proorocii lui Baal să aprindă focul.

Atât de mare este mânia ei împotriva lui Ilie, încât îşi trimite oamenii să‑l omoare. Şi Ilie, ca să scape cu viaţă, pleacă din cetate şi se ascunde în pustie.

Merge ce merge, până ajunge într‑un loc unde câţiva copăcei dăruiesc prin umbra pe care o fac puţină odihnă drumeţilor osteniţi. Se aşează. Îşi simte picioarele grele. Grea îi este şi inima. Vrea să plângă. Pentru ce trebuie tot timpul să se ascundă? De ce costă atât de mult credinţa în adevăratul Dumnezeu? Închide ochii. Simte că această întrebare îl copleşeşte. Când îi deschide, vede un înger stând lângă el.

– Ţi‑am adus puţină pâine şi apă, îi spune îngerul şi se face nevăzut.

– Pâine şi apă! Aşadar Dumnezeu nu l‑a uitat. Totdeauna îi poartă de grijă. Uită oboseala şi mâhnirea care îl apăsa şi îşi reia drumul prin pustie. Îşi aude paşii pe pământul uscat. 

pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.