24 Oct

Scurtă introducere în istoria icoanei

Icoana – Iisus Hristos Pantocrator, fragment de mozaic al scenei Deisis din Sfânta Sofia, Constantinopol

Iisus Hristos Pantocrator, fragment de mozaic al scenei Deisis din Sfânta Sofia, Constantinopol

În perioada bizantină, termenul icoană denumea reprezentarea grafică religioasă, în orice tehnică ar fi fost realizată: mozaicuri, picturi murale, icoane portabile, miniaturi, emailuri etc. Astăzi, însă, folosim acest termen pentru reprezentarea unui sfânt sau a unui subiect religios, pe o suprafață în principal din lemn. În timpul celor douăzeci de secole de viață creștină, pentru facerea icoanelor s-au folosit materiale variate, în funcție de posibilitățile economice ale donatorului sau de specializarea și preferința iconarului. Astfel, în afară de lemn, s-au pictat icoane pe pânză, iar mai târziu, pe strat de preparație, strat care se întindea pe o suprafață de lemn sau de metal, pe piele, foarte rar pe fildeș sau pe marmură. Termenul cel mai răspândit este acela de icoană portabilă, iar pictorii care le pictează se numesc iconari.

IMG_0265

Portret de la Fayum

Este de la sine înțeles că icoanele se foloseau, și până în ziua de azi se folosesc, ca obiecte de cult, din acest motiv fiind așezate în altare, pe iconostase, pe pereți, pe stâlpi și pe coloane, astfel încât credincioșii să se poată ruga în fața lor și să le poată săruta. De asemenea, multe icoane sunt atârnate în spații publice, iar cele cu valoare istorică, făcătoare de minuni și prețioase, după închinare, din ziua prăznuirii sfântului care este pictat, sunt purtate în litanie.

În aceeași perioadă, în Răsărit, și mai ales în Egipt, era foarte răspândit obiceiul păstrării amintirii feței celor morți. Portretul celui mort se picta pe o suprafață de lemn, cu tuşe aspre și cu treceri cromatice intense, figurile reflectând o anumită expresie instantanee care căuta să captureze eternitatea. Astfel de portrete erau așezate în dreptul feței, pe sarcofage. Portretele mortuare care s-au păstrat până în zilele noastre, din zona Fayoum, Egiptul de Mijloc (secolele II-IV d. Hr.), împodobesc muzee celebre ale lumii. În portretele mortuare din Fayoum se poate vedea o sursă a icoanelor creștine.

IMG_0269

Portret pe sarcofag egiptean, Antichitatea Târzie

Creștinii au adoptat obiceiurile comunității în mijlocul căreia viețuiau. Ca și contemporanii lor idolatri, primii creştini dădeau o importanță deosebită cultului morților, iar acest fapt ne permite să presupunem că ar fi început destul de devreme să cinstească icoanele martirilor. Astfel, chiar din secolul al IV-lea și din prima jumătate a secolului al V-lea d.Hr. s-a impus obiceiul reprezentării figurii personalităților care au jucat un rol important în consolidarea și extinderea religiei creștine. Fețele Mântuitorului, ale Preasfintei Fecioare Maria, ale Arhanghelilor, ale Apostolilor, ale Profeților și ale Sfinților, pictate pe suprafețe de lemn, au început să fie cinstite și folosite în cult foarte devreme, așa cum aflăm din texte, în principal de la Eusebiu de Cezareea (267-340 d.Hr.) și de la Sfântul Epifanie al Ciprului (367-440 d.Hr.).

Este cunoscută porunca pe care a dat-o împăratul Constantin, anume ca, pe coloana de porfir din forum, să fie suspendate chipurile primilor trei episcopi ai Constantinopolului. În acest fel, acest obicei s-a răspândit în tot spațiul Răsăritului, fiind menţionate icoanele marilor Părinți ai Bisericii, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nyssa.

st-simeon-stylites-3Dincolo de locul deosebit pe care l-au ocupat icoanele în cult, lor le-au fost atribuite și proprietăți binefăcătoare. Teodoret (393-457/8 d.Hr.) ne informează că în prima jumătate a secolului al V-lea d.Hr. comercianții sirieni, locuitori ai Romei, își protejau magazinele și casele cu icoane ale sfântului lor „național”, Sfântul Simeon Stâlpnicul. De asemenea, în perioada bizantină este cunoscut obiceiul credincioșilor care, atunci când călătoreau dintr-o regiune în alta, purtau pe sub tunica de călătorie, la pieptul lor, o iconiţă a lui Hristos, a Preasfintei Fecioare sau a unui sfânt.

Prima referire la iconografie face trimitere la icoanele nefăcute de mână omenească. În a doua jumătate a secolului al VI-lea d.Hr. a fost creată legenda icoanelor nefăcute de mână omenească, despre care se credea că nu au fost pictate de mână omenească, ci într-un mod miraculos. În această situație se includ și câteva icoane renumite ale Maicii Domnului, pe care, după tradiție, au fost pictate de Sfântul Evanghelist Luca. Această credință s-a întărit, deoarece credincioșii au simțit nevoia să fie siguri că în forma reprezentată fuseseră redate caracteristicile fizionomice reale ale Maicii Domnului.

14

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Megalou Spilaiou, Kalavrita, atribuită Sfântului Evanghelist Luca

A doua referire evidenția credința neclintită în faptul că icoanele joacă un rol protector de apărare, de salvare și de integritate al orașelor. Conform narațiunilor de la sfârşitul secolului al VI-lea d.Hr., salvarea Edessei de la asediul perșilor, în 544 d.Hr., se datorează icoanei lui Hristos de pe Sfânta Mahramă, care, în împrejurarea respectivă, a fost regăsită printr-o minune și, conform tradiției, ea fusese trimisă de Însuşi Mântuitorul regelui Abgar al Edessei. Mai târziu, ea a fost așezată permanent deasupra uneia din porţile cetăţii.

În aceeași concepție despre rolul de apărare al icoanelor, se include și salvarea Constantinopolului de la asediul avarilor, în 626 d.Hr., din timpul campaniei împăratului Heraclius împotriva perșilor. Purtarea icoanei Maicii Domnului din Vlaherne pe ziduri a acționat determinant pentru îndepărtarea barbarilor. Asemenea intervenții salvatoare ale icoanelor făcătoare de minuni ale Preasfintei Fecioare Maria și ale lui Hristos au constituit cauza pentru care au fost consacrate faimoasele litanii ale icoanelor în Constantinopol, iar de acolo au fost extinse în tot spațiul creștin. Astfel a fost consacrat, aşadar, obiceiul de a fi aşezată o icoana prețioasă deasupra unei porți centrale a cetăţii, așa cum s-a petrecut cu marea și mult încercata icoană în mozaic a lui Hristos, deasupra porţii de aramă, care a jucat un rol crucial în perioada luptei împotriva icoanelor și a cărei copie unică o reprezintă icoana în mozaic a lui Hristos de la mănăstirea Chora (Kahrie Djami), în secolul al XII-lea.

IMG_0284Dintre icoanele primelor cinci secole ale Bizanțului nu s-a salvat aproape nimic. Materialele perisabile folosite pentru realizarea lor, în combinație şi cu vijelia iconoclastă, nu au îngăduit să fie salvate decât un mic număr ca indiciu. Cele mai vechi icoane, care au ajuns nevătămate până în zilele noastre, provin din istorica Mănăstire a Sinaiului. Cele mai multe se păstrează acolo, patru dintre ele le-a dus episcopul rus Porfirie Uspenski la Kiev, în secolul al XIX-lea, și foarte puține s-au păstrat la Roma. Este vorba de celebrele icoane în encaustică sau în ceară, o tehnică care s-a aplicat la portretele din Fayoum. Această tehnică era cunoscută din Antichitate  și a fost păstrată până în secolul al VII-lea d.Hr., când a fost înlocuită de tempera. Dificila tehnică a encausticii se bazează pe încălzirea cerii și amestecul ei cu pigmenți vegetali, amestec care se întinde apoi, încălzit, pe lemn sau, mai rar, pe marmură, cu ajutorul unei pensule sau al unui fier înroşit. Amestecul pătrunde adânc în porii materialului și îndată ce culorile se răcesc devin de neșters. Icoanele în encaustică se realizau în principal în atelierul de pictură imperial din Constantinopol, un mic număr în atelierul alexandrin și alte câteva, în cel siro-palestinian.

IMG_0283În perioada bizantină, marile centre producătoare de icoane portabile existau în principal în Constantinopol, dar în etape diferite, în alte mari centre monastice și artistice, precum Alexandria, Damasc, Ierusalim, Tesalonic, Sfântul Munte etc. După iconoclasm, s-a înmulțit numărul icoanelor, odată cu creșterea la un rang mai înalt și extindere a cinstrii sfinților. Începând cu perioada lui Ioan  Tzimiskes (969-976 d.Hr.), împărații obișnuiau, ca atunci când se întorceau cu armata lor, după o campanie victorioasă, să așeze în fruntea cortegiului, în timpul intrării lor triumfale în Constantinopol, icoana Maicii Domnului.

Din secolul X până în secolul XIV d.Hr. se observă o uimitoare producție de icoane, cu centrul în atelierele din Constantinopol.  În Sinai, unde există cea mai mare galerie de icoane din lume, se pot admira multe modele ale acestei epoci. În aceleași ateliere ale capitalei s-au lucrat și anumite icoane capodopere în mozaic. Printre ele se deosebește icoana Maicii Domnului “Pammakaristos”,  din biserica patriarhală a Sfântului Gheorghe, în secolul XI d.Hr., icoane în  mozaic din Sfântul Munte, precum icoana Sfântului Dimitrie și a Sfântului Gheorghe din mănăstirea Xenofont (secolul XIII d.Hr.), icoana sfântului Ioan Teologul din Marea Lavră (secolul XIII d.Hr.), icoana Maicii Domnului Călăuzitoarea din mănăstirea Hilandar (secolul XII – XIII d.Hr.), icoana Maicii Domnului Apărătoarea din Muzeul Bizantin din Atena etc.

axion_esti in

Maica Domnului Axion Esti din Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte (fără ferecătură)

Icoane cu valoare istorică și făcătoare de minuni, în special ale Maicii Domnului, s-au adunat în Sfântul Munte, zeci de capodopere-unicat, fiecare dintre ele având o întreagă istorie. Icoana prețioasă a Maicii Domnului Áxion Estí de la Biserica Protáton din Sfântul Munte, Maica Domnului Kukuzélisa de la Marea Lavră, Maica DomnuluiPortaítissa de la Mănăstirea Iviron, Maica Domnului Tricheroúsa de la Hilandar, Maica Domnului a Imnului Acatist de la Dionisiou, Maica Domnului Geróndissa(Egumena) din Mănăstirea Pantokrator, Maica Domnului Grabnic Ascultătoarea de la Dochiariou etc.

În perioada postbizantină, realizarea icoanelor a continuat în același ritm, iar în secolul al XVI-lea d.Hr., numărul lor l-a depășit pe toate cele anterioare. În afară de Muntele Athos, mari centre de creaţie au fost Creta și Veneția. În special pictorii cretani ai secolului XV-XVII d. Hr., care s-au evidențiat în Școala Cretană, au fost iconografi prin excelență. Până atunci, icoana se picta ca să fie așezată pe arhitravă sau pe iconostas, în altar, pe pereții bisericilor sau ai paracliselor. De atunci, ele se așează metodic, pe catapeteasmă, în trei rânduri: icoanele Apostolilor, icoanele celor doisprezece praznice împărătești și deisis [icoana Maicii Domnului și a Aposolului Ioan, străjuind Crucea pe care e răstignit Mântuitorul].

st alypios

Cuviosul Alypios Stâlpnicul, icoană de Emanuil Tzane Bounialis

Mai mult decât atât, se dădeau comenzi în masă, în special în atelierele de iconografie din Handáka, pentru că icoanele împodobeau iconostasele și camerele caselor din întreg spațiul mediteranean, dar și pentru că icoanele îi interesau în mod direct și pe colecționari. În secolul al XVI-lea, icoana iese din cadrul specific liturgic și devine obiect de comerț, după cum ne descoperă cercetările de arhivă. Faimoșii pictori cretani, Theofan, Georgios Klóntzas, Mihail Damaskinós, Lambardos, Emanuil Tzane Buniális etc. introduc un nou obicei, care vine în contradicție cu vechea tradiție bizantină, începând să-şi semnează lucrările și să le dateze.

Îndelungata evoluție a icoanei se încheie cu asociațiile pictorilor din Epir, din secolul al XVII-lea şi până în secolul al XIX-lea. La sfârșitul secolului al XIX-lea, icoanele rusești și neo-renascentiste, apusene, invadează spațiul ortodox și denaturează sau desființează tradiția bizantină. Stilul secularizat și îndepărtarea tuturor acelor elemente care organizează  structura icoanei (bidimensionalul, spațiul, timpul, tehnica aplicării luminilor, trăsăturile interiorizate ale sfinților, frontalitatea) au condus la decădere și au însemnat aproape sfârșitul istoriei icoanei bizantine.

Odată cu începutul celei de-a treia decade a secolului XX d.Hr., strădania lui Fótis Kóntoglou a dus la o renaștere conștientă a picturii bizantine.

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.