12 Abr

Sâmbăta lui Lazăr

Sfântul Lazăr în iconografia ortodoxă
protoprezbiterul Stamátis Sklíris

 

«Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție, biruitorului morții, strigăm: Osana Celui dintru înălțime, bine ești cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului» (troparul din Sâmbăta lui Lazăr).

The raising of Lazarus"  Mosaic (6th) Sant Apollinare Nuovo, Ravenna, Italy

Cu aceste cuvinte de laudă Biserica noastră îl cinstește pe sfântul Lazăr, dezvăluind totodată sensul adânc atât al minunii învierii sale din morți, cât și al sărbătorii Floriilor, care este asociată cu Sâmbăta lui Lazăr. Cu alte cuvinte, ni se arată că această minune nu este numai un eveniment din viața lui Lazăr, ci și preînchipuirea Învierii celei de obște. Același adevăr, pe care Biserica îl exprimă în lucrările teologice și în imnografia sa bizantină, este exprimat și prin intermediul unei alte limbi – limba iconografiei. În ce mod această limbă reușește să-l cinstească și să-l laude pe sfântul Lazăr vom constata în referatul următor.

Trebuie specificat încă de la început că iconografia ortodoxă i-a dedicat sfântului Lazăr două ipostaze (icoane) distincte: în prima este reprezentată învierea sa din morți de către Domnul, iar a doua îl prezintă pe Lazăr ca ierarh. În continuare, vom descrie aceste două ipostaze, ca mai apoi să ne concentrăm atenția asupra locului și importanței sfântului Lazăr în iconografia ortodoxă și în teologiaÎnvierii.

A. Icoana Învierii lui Lazăr

Învierea lui Lazăr, prietenul Domnului, constituie un eveniment unic atât din punct de vedere teologic, cât și istoric, fiind descris pe larg în Evanghelii (Ioan 11, 1 – 44). Referindu-ne la icoana învierii sale, putem spune că nu este vorba despre o reprezentare simbolică, ci despre zugrăvirea unui eveniment istoric real, care a avut loc într-un anumit loc – în Betania, unde locuia Lazăr dimpreună cu surorile sale – și într-un anumit timp – cu câteva zile înainte de Patimile Domnului. Așadar, icoana Învierii lui Lazăr cuprinde câteva elemente istorice concrete:

1) Minunea s-a petrecut aproape de Betania, oraș care se vede în planul secund.

2) Se poate vedea mormântul și câțiva oameni care prăvălesc piatra de pe el.

3) Lazăr apare la intrarea mormântului, înfășurat în giulgiuri și stând în picioare.

4) Unul din cei prezenți își acoperă nasul cu mâneca hainei, ca să nu simtă mirosul urât, pe care, în mod normal, l-ar fi împrăștiat trupul unui mort de patru zile.

5) Cel care ține piatra mormântului pare că depune un efort uriaș pentru a ridica acea greutate.

6) Se poate vedea ceata ucenicilor, dimpreună cu câțiva prieteni și vecini, care urmăresc uimiți cele petrecute.

7) Marta și Maria I se închină Domnului, sărutându-I picioarele în semn de recunoștință.

8) Îl vedem pe Iisus, Care îl strigă pe Lazăr să iasă din mormânt, binecuvântându-l cu mâna dreaptă. Este Persoana care domină peisajul icoanei, imprimându-i o alură care depășește cadrul istoric și o ridică la un alt nivel, la care ne vom referi puțin mai jos. Dincolo de surprinderea succintă a acestor elemente istorice, se depune un efort considerabil pentru a se arăta că Iisus este izvor de putere și viață. Pictura, ca artă a văzului, și nu a auzului, ca artă a spațiului, și nu a timpului, nu poate genera mișcare și acțiune, nici nu ne poate face să auzim strigarea lui Hristos «Lazăre, ieși afară». Poate, în schimb, să ni-L înfățișeze pe Iisus ca Domn al vieții și morții, având o «atitudine atotțiitoare» și aruncând spre prietenul său mort, Lazăr, o privire fulgerătoare, cu mâna întinsă în semn de binecuvântare. Iar harul care iese din trupul Său îl readuce la viață pe Lazăr.

Să reținem aceste elemente istorice, care sunt deosebit de importante în descrierea icoanei, întrucât subliniază poziția – cheie pe care o are Iisus în întregul peisaj. Apoi să încercăm să privim icoana învierii lui Lazăr din perspectiva liturgică a iconografiei. Imediat vom constata că Biserica oferă o valoare aparte acestui subiect iconografic. Mai exact, nu-l consideră a fi doar una din multele minuni săvârșite de Domnul, sau un simplu episod din viața unui sfânt, ci îl include în «dodekrton» (în greacă, δωδεκαόρτον = 12 sărbători), adică în ciclul celor doisprezece evenimente fundamentale ale Iconomiei Întrupării lui Hristos. Aceste doisprezece sărbători sunt zugrăvite fie pe arcadele din tavanul bisericilor (de rit bizantin), fie în icoanele din catapeteasmă (iconostas). Este clar că, prin aceasta, Biserica vrea să ne conducă de la planul inferior al picturii, în care sunt zugrăviți sfinți, precum și scene din viețile și minunile lor, spre înălțimile Iconomiei Întrupării lui Hristos (arcadele bisericilor în cruce greacă înscrisă), surprinsă cu măiestrie în «dodekrton», și, prin scenele «dodekrton-ului» spre ceva mai măreț – icoana lui Hristos Pantokrátor (atotțiitorul), Soarele Dreptății, Care răsare din adâncul cupolei.

Icoanele catapetesmei ne introduc în atmosfera euharistică a Sfântului Altar, care ne face să pregustăm din bucuria veșnică întruchipată în Persoana lui Hristos, Cel ce va să vină a doua oară, deschizând ușile Împărăției Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.

Așadar, în paralel cu dimensiunea istorică, trebuie să căutăm și un alt sens, o altă interpretare a «dodekrton-ului» – în general și a Învierii lui Lazăr – în special. Poziția liturgică a picturilor – între cer și pământ, precum și a icoanelor – între naos și Sfântul Altar, trimit cu gândul la spațiul dintre Istorie și Eshatologie. Într-adevăr, dacă suntem atenți la icoana învierii lui Lazăr, văzând-o din perspectiva întregii iconografii ortodoxe, vom remarca că în spatele dimensiunii istorice se ascunde o altă dimensiune. Fiecare detaliu istoric surprins în această icoană este zugrăvit în cunoscutul stil bizantin, care dă naștere unui alt plan, suprapus peste cel istoric. Este vorba despre dimensiunea eshatologică, care are următoarele trăsături:

1) Lazăr, cel mort de patru zile, nu are o atitudine statică, ci se pleacă în fața Domnului, în semn de ascultare, ca și cum învierea sa ar constitui rezultatul ascultării firii stricăcioase față de Hristos, Care apare nu numai sub aspectul istoric al Omului Iisus, ci și din perspectiva eshatologică a Domnului Hristos, Căruia I se supun toate. Astfel se explică atitudinea atotțiitoare cu care este zugrăvit chipul smerit al lui Iisus din icoană. Cu alte cuvinte, iconografia ortodoxă are această însușire optică, de a imprima un caracter eshatologic unui simplu fapt istoric. Deși înfățișează evenimente istorice, țintește spre «sfârșitul» lor eshatologic, spre împlinirea lor.

03 - 226119-032394c

2) Acest lucru nu se întâlnește numai la anumite detalii ale compoziției, ca și când pictorul a fost inspirat de un singur detaliu pentru a dezvolta brusc o întreagă teologie. Nici nu reprezintă o trăsătură întâlnită numai la icoana unui anumit pictor, să spunem, inspirat, lipsind cu desăvârșire din icoana pictorilor neinspirați. Ci constituie un suflu, un efort eshatologic de a depăși moartea, stricăciunea și toate legile firii, element fundamental care răzbate prin tot țesutul iconografiei, fiind prezent în fiecare icoană zugrăvită în conformitate cu tipicul ortodox, indiferent de inspirația sau evlavia personală a pictorului.

Extrem de sugestiv în acest sens este următorul detaliu: omul care ridică piatra de pe mormânt pare să depună un efort considerabil, din cauza greutății acesteia. Însă, dacă suntem atenți la modul în care este pictată piatra, vom constata că ea pare subțire și ușoară, tocmai datorită faptului că întregul tablou nu este luminat de vreo sursă de lumină dinspre interior (raze de soare), ci de o lumină care nu știm de unde provine și care nu respectă legea răspândirii rectilinii. Motiv pentru care piatra, în afară de faptul că nu lasă nici o urmă de umbră pe pământ, nici ea în sine nu prezintă urme de umbre pe vreuna din cele două laturi. Cu alte cuvinte, nu are grosime și adâncime și, de aceea, nu ne convinge că ar fi prea grea. Avem astfel, pe de o parte, un plan, o schiță, un mod de reprezentare care oferă senzația de greutate, iar, pe de altă parte, o lumină deosebită, care luminează planul în așa fel încât anulează senzația de greutate. Iată paradoxul iconografiei bisericești. Ne pune în fața ochilor o lume reală, dar transfigurată și eliberată de stricăciune. Ne prezintă imaginile din perspectivă istorico-realistă, dar, în același timp, le înalță la un alt nivel – supra-istoric, supra-realist, eshatologic.

3) Același lucru este valabil și în cazul munților și cetății, care, întrucât nu lasă vreo urmă de umbră, ci sunt luminate în întregime, nu dau senzația de greutate sau stricăciune.

4) În cele mai multe icoane, în care este zugrăvită învierea lui Lazăr, munții au structura prismatică specifică picturii bizantine, apărând sub forma unor spirale ușoare, cu vârful îndreptat în sus, în loc să dea acea senzație de greutate.

5) Lumina icoanei este de așa manieră încât nu oferă nici senzația de răsărit, nici de apus. Astfel, nu permite privitorului să-și dea seama în ce moment al zilei poate fi încadrat evenimentul zugrăvit în icoană.

Aceste elemente eshatologice, în paralel cu cele istorice amintite mai sus, au menirea de a îmbina timpul cu spațiul într-o singură compoziție omogenă și de a uni cele două dimensiuni – Istoria și Eshatologia – în Persoana lui Iisus, Cel care l-a înviat pe Lazăr (sub aspect istoric) și care este Fiul lui Dumnezeu, atotțiitorul (Pantokrátor) și atotputernicul, Cel ce va să vină (sub aspect eshatologic). În concluzie, putem spune că icoana ortodoxă a învierii lui Lazăr nu se referă strict numai la învierea unei singure persoane umane, ci preînchipuie Învierea întregului neam omenesc și transfigurarea întregii creații. Așadar iată care este sensul sărbătorii care, așa cum am menționat în debutul acestui referat, pe cât de frumos este descrisă în scrierile și imnologia bisericească, pe atât de iscusit și de artistic este zugrăvită în icoana ortodoxă.

02 - lazaros

B. Icoana lui Lazăr ca episcop

Biserica însă nu s-a mulțumit numai cu reprezentarea învierii lui Lazăr, ci a avut grijă să-l înfățișeze iconografic și ca ierarh al Bisericii. Elementele istorice care stau la baza icoanei sunt împrumutate din tradiție. Conform acesteia, sfântul Lazăr, după ce a fost înviat, a mai trăit încă treizeci de ani, timp în care a poposit în Cipru, unde a fost hirotonit episcop, dedicându-se în totalitate propovăduirii lui Hristos. După ce a adormit, a fost îngropat în Kítio (Larnaca de azi – n. tr.), de unde Sfintele sale Moaște au fost mutate (890) în frumoasa biserică ridicată în cinstea sa de către Leon VI Înțeleptul. Așadar, în baza acestei tradiții, sfântul Lazăr este pictat îmbrăcat în veșminte arhierești, ținând Evanghelia în mâna stângă.

Din start, privirea credinciosului se oprește asupra chipului său, care provoacă o impresie puternică. Fața îi este tristă, zbârcită, fără musteață și barbă. Nici păr nu prea are. Icoanele care îl înfățișează pe Lazăr ca episcop sunt extrem de rare. Cea mai importantă dintre acestea se află în binecunoscuta biserică Árakas din Lagouderá și este o frescă (pictură pe perete) care datează din anul 1192. Trăsăturile feței sunt cu totul speciale, amintindu-ne de fresca învierii lui Lazăr din biserica Sfântul Pantelimon, de lângă Skopje. De altfel, în această biserică, cunoscută și sub numele de Nérezi, putem găsi și alte fresce minunate, datând din anul 1164, adică cu treizeci de ani mai devreme decât fresca din Cipru.

Și în fresca din biserica Nérezi, expresia feței sfântului Lazăr prezintă trăsături nemaiîntâlnite în alte reprezentări. Capul nu-i este acoperit, ca în cazul icoanelor din Sinai, iar fruntea este rotundă (detaliu care nu se mai întâlnește nicăieri, decât numai în Árakas). Zbârcitura adâncă din obraz are aceeași formă ca în icoana din Árakas. Nici aici nu are musteață și barbă, așa cum au toți sfinții din icoanele meta-bizantine și, într-o măsură mai mică, din icoanele vechi bizantine. De asemenea, capul este puțin întors spre dreapta, la fel ca în cazul frescei din Cipru, ca și cum pictorul din Árakas a copiat fresca de la Nérezi.

O asemenea ipoteză nu este exclusă, întrucât există mărturii care atestă existența multor asemănări între monumentele bizantine din Cipru și cele din Sinai (G. Soteríou) sau din Balcani. În acest sens, amintim de studiul lui Vojislav Djuric despre asemănările dintre icoana Sfântului Petru din Cipru și fresca bisericii Sfântul Andrei de pe malul râului Tresaț, lângă Skopje («Atelierul Mitropolitului Ioan», revista Zograf, nr. III, 1969). Însă și noi am constatat o serie de asemănări între icoana Epitafului din Nérezi și Kurbinovo (1191) – pe de o parte și cea a Mănăstirii Sfântului Ioan Hrisostom din Koutsovéntis (Cipru) – de cealaltă parte (mai ales în ceea ce privește mâinile și poziția corpului Sfintei Fecioare). Așadar putem trage concluzia că pictorul din Árakas, inspirat din fresca învierii lui Lazăr din Nérezi, pe care a prelucrat-o, imprimându-i propriul său stilul, a pictat fresca sfântului Lazăr ca episcop, îmbrăcat în felon și omofor și ținând Evanghelia în mâna stângă. În această reprezentare, predomină silueta impunătoare a sfântului, precum și chipul său unic în ceea ce privește expresivitatea spirituală și ascetică. Deosebirea fundamentală dintre cele două fresce constă în următoarele detalii: în timp ce la Nérezi întâlnim o plasticitate neasemuită, un joc inedit de lumini și o privire mai degrabă fixă, în Lagouderá observăm mai multă linearitate, schematizare și o privire foarte expresivă. Gestul pictorului din Lagouderá de a se inspira din chipul lui Lazăr cel înviat de la Nérezi și de a-l transpune în icoana sa are o mare însemnătate teologică, la care merită să ne referim acum, în finalul dezbaterii noastre.

C. Sfântul Lazăr și Teologia Ortodoxă a Învierii

Putem spune că pictorul din Lagouderá a procedat în cazul icoanei lui Lazăr la fel cum procedează toți pictorii atunci când zugrăvesc chipul lui Hristos de după Învierea Sa din morți, pe care îl prezintă cu rana din coastă și cu semnele cuielor din mâini și picioare. Este vorba despre semnele după care L-au recunoscut ucenicii Săi, deși li se arăta transfigurat «în altă formă» și pe care, pipăindu-le, Toma a mărturisit: «Domnul meu și Dumnezeul meu». Există deci această distincție între reprezentarea lui Iisus de dinainte și de după Înviere, deși este vorba despre același trup, care nu a încetat să aibă semnele iubirii dumnezeiești. Jertfa – din iubire de oameni – de pe Cruce, care se vede și care este confirmată de semnele cuielor, I-a oferit o singură și unică identitate, după care a fost recunoscut de către ucenici. Păstrarea semnelor sfintelor Patimi după Înviere arată faptul că, după înviere, deși va dispărea orice urmă de stricăciune, totuși vor rămâne urmele morții, care oferă sfinților identitate bisericească, întrucât reprezintă dovada legăturii lor veșnice cu Hristos și cu Biserica. În cazul lui Hristos au rămas semnele cuielor și rana din coastă; în cazul lui Lazăr au rămas semnele morții, din care l-a înviat Domnul în multa Sa iubire de oameni. Aceste semne, care poartă pecetea identității bisericești, ne ajută pe noi, mădularele Bisericii, să recunoaștem imediat icoana lui Lazăr.

Așadar pictorul, care a luat chipul lui Lazăr din icoana învierii sale și l-a transpus în portretul său ca ierarh, a adoptat aceeași tactică folosită de pictura bisericească în cazul reprezentării chipului lui Iisus de după Învierea Sa din morți. Prin urmare, icoana învierii lui Lazăr, la care ne închinăm noi, credincioșii, reprezintă o mărturie de netăgăduit a dogmei Învierii trupurilor, pe care o mărturisim de fiecare dată când rostim Crezul («aștept învierea morților»). Prin extensie, icoana sfântului Lazăr ne dezvăluie valoarea inestimabilă a trupului nostru, fiindcă trăim și ne mișcăm «în trup» pe acest pământ și tot «în trup» vom trăi în veșnicia Împărăției lui Dumnezeu. Așadar iconografia ortodoxă oferă un răspuns ferm rătăcirilor referitoare la metempsihoză, reîncarnare, etc. Nu în ultimul rând, icoana sfântului Lazăr subliniază și valoarea unică a istoriei, precum și a fiecărei clipe din viața omului.

Aici trebuie subliniat rolul important al ascezei ortodoxe, fiindcă numai prin asceză vom reuși să transfigurăm istoria, din istorie a căderii, a negării lui Dumnezeu, într-o istorie a pocăinței, a acceptării lui Dumnezeu. Prin asceza trupului (adică prin faptele concrete săvârșite de trup, fără de care omul nu poate face nici o mișcare), ne vom exprima dorința de a-L accepta pe Dumnezeu și voia Sa, care nu este alta decât mântuirea și veșnicia omului și a întregii creații.

Tot acest ethos al nădejdii și credinței noastre în Înviere este însumat în icoana învierii lui Lazăr, prietenul lui Hristos, cel înviat a patra zi, căruia ne rugăm cu toții să mijlocească pe lângă Domnul Vieții, ca să ne mântuiască din stricăciunea păcatelor și patimilor noastre, din ignoranța colectivă care ne duce inevitabil spre prăpastia unui dezastru ecologic, să ne întărească în iubire, să ne scape de orice boală trupească și sufletească și de stricăciunea morții, cel mai mare dușman al omului. Îl rugăm, de asemenea, să mijlocească la Hristos ca să-și amintească de noi în ziua cea înfricoșată a judecății Sale și să ne cheme lângă El, Lumina Învierii, ca pe niște prieteni ai Săi, așa cum l-a chemat pe prietenul Său, Lazăr.

(Prelegere susținută în cadrul Simpozionului organizat de Mitropolia de Kítio – Cipru, cu ocazia împlinirii a 11 secole de la construirea bisericii Sfântului Lazăr, 18 oct. 1990).

Sursa: Pr. Stamátis Sklíris, Εν εσόπτρω – εικονολογικά μελετήματα (În oglindă – studii iconologice), editura Grigóris, pp. 207-216.

pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.