29 Dic

Regele Irod și uciderea pruncilor

Nașterea Domnului. Regele Irod și uciderea pruncilor

29 December 2014

Dar să înălţăm privirile către minunile cereşti! Căci iată, nu numai prorocii şi îngerii ne binevestesc această bucurie, ci şi cerurile propovăduiesc prin minunile lor slava Evangheliei! Hristos a răsărit nouă din Iuda (Evr. 7, 14), precum spune Apostolul, dar iudeul nu se luminează de către Cel ce răsare. Magii sunt străini de legămintele făgăduinţei şi înstrăinaţi de binecuvântarea părinţilor, dar au întrecut în cunoştinţă pe norodul israelitean, cunoscând pe Luminătorul ceresc şi ştiind pe Împăratul cel din peşteră. Aceia (magii) aduc daruri, aceştia (iudeii) uneltesc. Aceia se închină, aceştia prigonesc. Aceia, aflând pe Cel căutat, se bucură, aceştia la vestea naşterii se tulbură. Căci „văzând, zice, magii steaua deasupra unde era Pruncul, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Irod însă, auzind cuvântul, s-a tulburat, şi tot Ierusalimul dimpreună cu el“ (cf. Mt. 2, 3, 9, 10). Unii aduc tămâie, ca unui Dumnezeu, şi arată vrednicia împărătească prin aur, iar iconomia de la Patimă o arată prin smirnă, printr-un anume har prorocesc, în timp ce alţii osândesc la moarte toată vârsta fragedă, lucru care mie mi se pare că îi osândeşte nu numai pentru împietrirea lor amară, ci şi pentru nebunia lor. Pentru că ce au urmărit ei prin uciderea pruncilor? Şi cu ce scop au îndrăznit o atât de nebună ucidere? Fiindcă, zice, un semn nou cu minuni din cer a vestit magilor arătarea Împăratului.

Ce e, deci, [Iroade][i]? Crezi ca adevărat semnul care înştiinţa [naşterea] sau socoteşti ca deşartă povestirea [magilor]? Dacă aşa este, încât [Iisus] Şi-a supus Sieşi cerurile, asta nu e mai presus de puterile tale? Iar dacă îţi dă ţie puterea de viaţă şi de moarte asupra Lui, atunci în zadar îţi mai e frică de El. Deci pentru care motiv mai unelteşti împotriva Celui ce face aşa, încât se supune stăpânirii tale? De ce mai trimiţi porunca aceea înfricoşată de a fi ucişi nefericiţii prunci? Ce nedreptate au făcut? Ce pricină de moarte şi de osândire li se aduce împotrivă? O singură vină au avut numai, aceea de a se fi născut şi de a fi venit la lumină. Şi pentru aceasta a trebuit să se umple cetatea de călăi şi să se adune mulţimea de mame şi de prunci, poporul fiind de faţă împreună cu părinţii [copiilor] care s-au adunat cum e firesc să se adune la pătimirea celor înrudiţi. Cine ar putea descrie în cuvânt durerile? Cine ar putea aduce sub priviri prin istorisiri pătimirile? Plânsul acela amestecat, gemetele însoţitorilor pruncilor, al mamelor, al rudelor, al taţilor, strigând vrednici de milă în faţa ameninţării călăilor? Cum ar putea zugrăvi cineva călăul stând cu sabia scoasă lângă pruncul gol, cu privirea plină de sălbăticie şi de ucidere, şi strigând cuvinte pe măsură, cu o mână trăgând pruncul la el şi cu cealaltă ridicând sabia, iar de altă parte mama trăgând la sine pruncul şi propriul ei gât plecându-l tăişului sabiei, ca să nu vadă cu ochii ei nefericitul ei copil ucis de mâinile călăului? Cum ar putea cineva istorisi şi cele ale taţilor, chemarea copiilor, strigătele, ultimele îmbrăţişări ale pruncilor lor şi celelalte multe fapte asemănătoare săvârşite atunci? Cine ar putea să deplângă felurimea şi multele chipuri ale năpastei, durerile îndoite ale mamelor care tocmai născuseră, arderile dureroase ale firii? Cum nefericitul prunc se ţinea strâns la sân, unde a şi primit lovitura aducătoare de moarte? Cum mama năpăstuită îşi dădea sânul spre alăptare în gura pruncului, dar şi vărsarea sângelui copilului o primea în braţele ei? De multe ori, printr-o singură mişcare a mâinii călăului şi o singură lovitură, sabia trecea şi prin copil şi prin mamă, şi curgerea sângelui amestecat din rana mamei şi din lovitura de moarte a copilului devenea una. Fiindcă nebuna poruncă a lui Irod nu era doar împotriva celor de curând născuţi, ci şi dacă era vreunul până la doi ani trebuia ucis împreună cu ceilalţi (Mt. 2, 16), – căci scris este „de doi ani şi mai jos“ – cuvântul vrea să ne vorbească prin aceasta şi de altă năpastă. Căci adesea, în răstimpul acesta, aceeaşi femeie poate să nască de două ori. Dureroasă privelişte avem şi aici când doi călăi se reped la aceeaşi mamă, unul să-i răpească copilul ce zburdă în jurul ei, iar altul ca să-i smulgă pruncul de la sân. Oare ce pătimeşte în mod firesc năpăstuita mamă sfâşiată între cei doi copii, arzând cu fiecare dintre ei potrivit cu iubirea de maică, neavând cum sau căruia dintre călăi să-i urmeze? Celui de aici sau celui de acolo, care târa pruncii la junghiere? Să alerge la cel nou-născut, al cărui glas îndurerat e încă nearticulat? Dar îl aude şi pe al celuilalt, deja legat strigându-şi înlăcrimat mama. Ce va face? Cum va răspunde? Al cui glas îl va asculta? Cu al cui strigăt îl va uni pe al ei? A cui moarte o va plânge de vreme ce e sfâşiată în mod egal de boldurile firii?

vrefoktonia 2

Dar să ne îndepărtăm auzul de plânsetele cele pentru copii şi să ne întoarcem cugetul spre cele mai pline de bucurie şi mai potrivite sărbătorii, chiar dacă Rahila – potrivit prorociei – îşi plânge cu strigăte mari junghierea pruncilor (Ier. 31, 15; Mt. 2, 17). Căci în zi de sărbătoare, precum spune Solomon înţeleptul, se cade să uităm relele. Care praznic e mai vesel decât acesta, în care Soarele dreptăţii, risipind întunericul viclean al diavolului, străluceşte cu firea prin însăşi firea noastră, zi în care cel căzut se ridică, cel aflat în război e dus la împăcare, cel izgonit e readus, zi în care cel căzut de la viaţă revine la viaţă, cel robit îşi reia vrednicia împărătească, cel ferecat cu legăturile morţii aleargă iarăşi cu uşurinţă către patria celor vii? Acum, potrivit prorociei, porţile cele de aramă ale morţii se sfărâmă (Ps. 106, 14), încuietorile cele de fier, care mai înainte ţineau neamul omenesc închis în paza morţii, se deschid. Acum se deschide, precum zice David, poarta dreptăţii (Ps. 117, 19). Acum se aude într-o rostire glasul celor ce prăznuiesc. Printr-un om [a venit] moartea, şi printr-un Om mântuirea. Primul a căzut în păcat, al doilea l-a ridicat pe cel căzut. Femeia ia apărarea femeii. Prima a făcut loc de intrare păcatului, a doua a slujit intrării dreptăţii. Aceea s-a plecat sfatului şarpelui, aceasta [ni] L-a dat pe Nimicitorul şarpelui şi a născut pe Ziditorul luminii. Aceea a făcut să intre păcatul [în lume] prin lemn, aceasta prin lemn a înlocuit [păcatul] cu binele. Iar prin lemn zic crucea, şi rodul acestui lemn pururea verde se face celor ce gustă din el viaţă nemuritoare. Şi nimeni să nu creadă că această mulţumire se cuvine numai tainei Paştilor, ci să socotească cum că Paştile sunt sfârşitul iconomiei [mântuirii]. Dar cum s-ar fi ajuns la sfârşit dacă nu s-ar fi făcut începutul? Care [praznic] este mai la început decât celălalt? Naşterea [cu siguranţă] premerge iconomiei săvârşite prin Patimă.

Aşadar, şi bunătăţile Paştilor sunt o parte din laudele aduse Naşterii. Şi dacă ar povesti cineva cu amănunţime binefacerile istorisite în Evanghelii şi ar înşirui vindecările minunate, hrana înmulţită din mai nimic, întoarcerea celor morţi din morminte, pregătirea improvizată a vinului (In. 2, 1 ş.u.), izgonirea demonilor, preschimbarea în sănătate a feluritelor patimi, salturile ologilor, ochii ce şi-au recăpătat vederea din tină (In. 9, 6), dumnezeieştile învăţături, aşezămintele de Lege, iniţierea întru cele înalte prin mijlocirea pildelor, toate acestea sunt darul zilei de azi, căci ea a început şirul bunătăţilor. Aşadar, „să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea“ (Ps. 43, 17), fără să ne temem de batjocura oamenilor şi nici să fim biruiţi de dispreţul lor, aşa cum ne îndeamnă şi Prorocul. Cei care zeflemisesc raţiunea iconomiei [zicând] că nu ar fi cuviincios ca Domnul să Se amestece prin naştere în viaţa omenească intrând în firea trupului, nu cunosc, precum se pare, taina potrivit căreia înţelepciunea lui Dumnezeu ne-a iconomisit mântuirea. De voia noastră ne-am vândut prin păcatele noastre şi ne-am robit vrăjmaşului vieţii noastre ca nişte robi cumpăraţi cu argint.

Ce dorinţă ai avea de la Stăpânul ca să ţi-o împlinească? Oare nu ca să te scoată din năpastă? De ce mai iscodeşti [atunci] felul [în care ţi-o împlineşte]? De ce pui legi Binefăcătorului, neluând aminte la binefacere ca cel care respinge medicul şi îi dispreţuieşte binefacerea zicând că nu acesta ci altul l-a vindecat? Iar dacă din pricina curiozităţii doreşti să afli mărimea iconomiei, îţi ajunge să afli aceasta, anume că Dumnezeirea nu se află doar într-un anumit lucru din cele bune, ci în orice bine am putea cugeta, acolo este. Putere, dreptate, bunătate, înţelepciune şi toate câte sunt numiri şi înţelesuri potrivite cu Dumnezeirea! Priveşte deci cu atenţie să vezi dacă nu toate cele amintite s-au întâlnit în praznicul nostru, adică bunătatea, înţelepciunea, puterea, dreptatea! Ca un Bun, l-a iubit pe cel ce s-a lepădat. Ca un Înţelept, a lucrat planul revenirii celor robiţi. Ca Drept, nu-l sileşte pe cel robit, pe cel cumpărat cu dreptate, ci S-a dat pe Sine ca schimb în locul celor stăpâniţi, pentru ca să-l elibereze pe cel stăpânit de stăpânitori, aşa cum un garant ia asupra sa datoria. Ca un Puternic, nu a fost ţinut în iad şi nici trupul Lui nu a văzut stricăciunea. Căci nu era cu putinţă să fie ţinut de stricăciune Începătorul vieţii! Dar e un lucru ruşinos a veni la naştere omenească şi a răbda experienţa patimilor trupului? Vorbeşti despre mărimea uimitoare a binefacerii. Fiindcă neamul omenesc nu era cu putinţă altfel să fie izbăvit de atâtea rele, Marele Împărat al nepătimirii a schimbat propria Lui slavă cu viaţa noastră.

grigorie de nyssa, manuscris dionysiou s11 IN L

Şi aşa, curăţia intră în mizeria noastră, dar mizeria nu întinează curăţia, precum spune Evanghelia că „lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o“ (In. 1, 5). Căci se risipeşte întunericul prin venirea razei de lumină şi nici soarele nu este înnegrit de beznă. Ce este muritor este înghiţit de viaţă, precum spune Apostolul (2 Cor. 5, 4), dar Viaţa nu este nimicită de moarte. Ce este stricat se izbăveşte împreună cu ce este nestricăcios, însă stricăciunea nu se atinge de nestricăciune. De aceea, se săvârşeşte o împreună-cântare a întregii zidiri, toţi înălţând Stăpânului zidirii o doxologie într-un glas, în care toată limba celor cereşti, şi a celor pământeşti, şi a celor de dedesubt strigă că „Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl!“, Care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărătești, Editura Sf. Nectarie, Arad 2010.

Note:

[i] Acum Sfântul Grigorie începe un dialog imaginar cu regele istoric Irod.

pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.