23 Sep

Pentru ce ne-a chemat Dumnezeu?

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul 

Despre rugăciune

1238287_215237715307762_338978851_n

Părinții mei, puține lucruri am spus astăzi, așa, introductive, cu privire la ce este rugăciunea, cum este trăită rugăciunea în mersul ei și unde ar trebui să ajungem. Pentru ce ne-a chemat Dumnezeu? De aceea, ca să devenim dumnezei. Spuneți-mi, așadar, vă rog, dacă vom reuși orice alt lucru și nu vom reuși aceasta, nu-i așa că nu am făcut nimic? Mănăstirea noastră va fi o persoană juridică, nu va fi totuși o mănăstire, nu va fi sălașul lui Dumnezeu, nu va fi un laborator de pregătire al sufletelor, nu va fi locașul lui Dumnezeu, nu va fi sânul care primește Sfânta Treime. Iar noi vom fi niște biete existențe care vâslim de zor, dar care nu facem nimic și nu vom înainta, ci vom rămâne înnodați pe undeva pe acolo de nodul cel trupesc care ne leagă de pământ. Dar cu adevărat suntem chemați să devenim așa cum spune El. De aceea vă întreb, spuneți-mi, ce vom câștiga, dacă nu vom dobândi acest lucru? Socotesc că nimic! Să ducem lupta noastră cu noi înșine, cu patimile noastre, cu nevoința noastră, pentru privegherea noastră, pentru postul nostru, pentru orice altceva din acestea. Să îl dorim pe Dumnezeu, să ne deprindem sufletul să facă exerciții, să-i crească aripi cândva, doar-doar ne va învrednici Domnul, doar-doar Se va îndura de noi și ne va deschide și nouă ușa milei Lui. De bună seamă ne-o va deschide! Să facem tot ceea ce putem ca să ajungem și noi la acea întâi treaptă: să ducem lupta noastră, înfruntarea noastră cu Dumnezeu, cum am spus la începutul acestei cateheze. Această luptă este și pentru mine, este și pentru voi. Dacă eu aș fi bogat, și voi ați fi bogați. Dar fiindcă eu sunt sărac, de aceea și voi sunteți săraci. Tocmai de aceea să facem toți împreună această încercare.

Reiau de acolo de unde am început. Nimic nu am făcut! Ne batem joc de noi înșine, de Dumnezeu și de toată lumea, dacă nu facem acest lucru. De aceea, vă rog, copiii mei, ca de acum încolo să mai avem asemenea contacte. Cum să luptăm pentru Dumnezeu. Nu cu Dumnezeu. Pentru Dumnezeu ca să ajungem la Acela. Să începem să ne rugăm, să începem să ne înfrânăm, să începem să tresăltăm puțin pentru Dumnezeu, cum tresaltă inimile de carne, când văd pe cei iubiți ai lor.

Vă rog și vă implor, apropiați-vă de mine la mărturisire, apropiați-vă de mine la chilie și, cu asemenea dorințe, să începem să avem o călătorie duhovnicească și o nevoință duhovnicească, fiindcă numai astfel ies monahi adevărați care sunt sălașe ale Duhului Sfânt, și nu monahi care nu sunt monahi. Dar când vreți să vă apropiați de mine ca să discutăm, va trebui să existe această dorință și dispoziție de a lăsa toate, atunci când vom înțelege că sunt gunoaie, ca să-L iubim pe Dumnezu. Dar dacă veți veni cufundați în probleme pământești și răpiți de grijile zilnice și de deșertăciune, nu voi putea să vă fac sau să vă spun nimic. Fiindcă nu va fi nici un punct comun între ceea ce trăiți sau căutați și ceea ce spuneți, că pentru aceea veți veni. Nu voi putea să vă spun nimic și să vă ajut deloc dacă, venind, veți veni pentru alte lucruri.

Când de pildă, vei veni ca să-mi spui: „ce program de rugăciune să fac, gheronda, cât să mă rog”, în ceasul în care tu ești supărat, fiindcă te-au uitat la masă, sau că ți-au pus mai puțină mâncare, sau că ai rămas postind, sau că ți-au vorbit urât, sau fiindcă nu ai reușit ceea ce ți-ai propus, ba pentru că nu s-a întâmplat ceea ce socoteai tu, ba pentru că nu s-a odihnit trupușorul, ba pentru că te doare stomacul, ba pentru că te doare capul, ba pentru că acasă la tine s-a întâmplat ceva – ce să-ți mai spun eu ție despre rugăciune? Pentru că pe tine te interesează acel lucru și nu acesta. Nord-Sud, răsărit-apus, pământ și cer. Nu poate fi punct comun. Să începem, copiii mei, să avem cu toții bucuria că mănăstirea noastră este cu adevărat un laborator de pregătire a sufletelor și nu un loc de odihnă a trupurilor, unde am venit ca să ne aranjăm viața și să găsim un loc călduț, cum își rostuiesc toți oamenii. Să devenim și noi pară de foc, cum sunt toți slujitorii Lui, să devenim și noi slujitorii Lui, să fim și noi pară de foc, fiindcă numai flacăra se duce la cele de sus, în timp ce trupul se duce în pământ. Vă amintiți minunea de la cel dintâi Sinod Ecumenic (325), flacăra s-a suit sus și țărâna a rămaj jos[1]. Să lăsăm și noi jos pământul și să devenim și noi flăcări, ca să ne suim și noi acolo unde este Dumnezeu.

(Extras din cartea Despre DumnezeuRațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004)

[1]Viața Sfântului Spiridon, Episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni, în Matheos Langhi, Sinaxarul cel Mare, vol. 12, Atena, 1991, p. 348-349.

traducere şi adaptare: Laura Enache

Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004

sursa: www.doxologia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.