Ortodoxia copiilor

Inelul împăratului

 

 

 

În vremurile de demult , într-o cetate împărătească trăia un giuvaiergiu iscusit. Numele lui era Nichita și învățase acest meșteșug de la tatăl său. Chiar dacă abia împlinise 25 de ani, nimeni nu îl întrecea în lucrarea bijuteriilor, iar din mâinile sale ieșeau niște minunății , încât ajunsese să fie vestit în toată împărăția. Însă dacă ai fi întrebat în oraș de Nichita giuvaiergiul , nu prea știa nimeni cine este și unde poate fi găsit. Și asta nu pentru că nu îl știau pe Nichita , ci din pricină că , pe tatăl lui , oamenii îl numeau "Mare este Dumnezeu ", iar după ce tatăl lui a trecut la cele veșnice , această numire i-a rămas și lui. Mulți îi rosteau astfel numele ca să îl batjocorească. Însă Nichita nu se supăra pe nimeni, ci senin și cu blândețe se arăta bun și binevoitor față de toți. Dar de ce îl numeau oamenii astfel pe Nichita? În tinerețe, tata lui, care fusese de asemenea giuvaiergiu, la fiecare lucru pe care îl începea sau îl isprăvea , zicea "Mare este Dumnezeu!" slăvindu-L pe Domnul pentru toate . Simțind puterea acestor cuvinte , a început apoi să le rostească cu mintea și cu gura tot mai des, făcându-i-se precum o rugăciune. Astfel , au ajuns oamenii ca , mai în glumă, mai în serios să îi spună tatălui său "Mare este Dumnezeu".

     Tânărul Nichita nu rostea niciodată cu glas cuvintele tatălui său, însă în mintea sa le purta cu mult drag . Întrucâtva el se rușina de aceste cuvinte ,mai ales când se întâmpla ca oamenii să îl numească astfel. Dar prin marea milostivire a lui Dumnezeu, Nichita a învățat cât de mare este puterea acestor cuvinte, datorită unei întâmplări pe care a trăit-o el însuși.

 

     La puțină vreme de la moartea tatălui său, împăratul l-a chemat la curte spre a-i porunci să-i făurească ceva . Însă împăratul avea un gând tăinuit. Tatăl lui Nichita lucrase multe podoabe pentru cei de la curte și însăși familiei stăpânitorului. Între acestea era și un inel, pe a cărui nestemată era înscris semnul Sfintei Cruci cu pecetea: IC XC NI KA – ceea ce în grecește înseamnă Iisus Hristos Biruitorul. Împăratul poruncise în tinerețile sale să i se facă acest inel, pentru ca văzându-l în toată vremea pe mâna sa, să-și aducă aminte că biruința adevărată n-o poate da decât Hristos- Dumnezeu. Trecuse mult timp de când tatăl lui Nichita îi făurise inelul , iar împăratul îmbătrânise. Din pricina bătrâneții , degetele sale se îngroșaseră și inelul a început să îl strângă. Cu mare greutate l-a dat jos de pe deget iar apoi a cerut să fie chemat Nichita.

     Sosind la palat, tânărul giuvaiergiu fu poftit în odaia de taină a împăratului. Când a intrat Nichita, stăpânitorul privea pe fereastră frumusețea mării. Apoi se așeză pe un scaun și îi spuse lui Nichita:

– În urmă cu foarte mulți ani, tatăl tău mi-a făurit acest inel în care mi-a prins cea mai de preț nestemată a mea. Dar, iată că vremea a trecut , degetele mele s-au îngroșat și acest inel mă strânge . Iată, ți-l încredințez ție, ca să-l faci potrivit pentru degetul meu.

     Împăratul îi dădu inelul , legat într-un frumos șervet de mătase și îi zice:
-Răspunzi cu capul de acest inel și de nestemata prinsă în el.

      Nichita luă legătura cu inelul și îi făgădui împăratului că se va strădui să-l facă după măsură și , cu ajutorul lui Dumnezeu , i-l va aduce peste trei zile.

După aceea , se închină și plecă.

     Însă tânărul giuvaiergiu nu știa ce îi pregătise împăratul. Acesta vroia să îl pună la încercare pe Nichita, așa că a scos din inel nestemata cu pecetea crucii și a aruncat-o pe fereastră , tocmai în valurile mării. Când a ajuns acasă și a desfăcut șervetul de mătase, Nichita s-a îngrozit, văzând că inelului îi lipsește piatra prețioasă. Nu mai știa ce să facă. Dacă ar fi mers acum la împărat și i-ar fi spus că i-a dat inelul fără piatră, ar fi fost pedepsit cu moartea, ca un hoț. Doar îi spusese că răspunde cu capul, de s-ar fi dus peste trei zile, lucrurile ar fi stat la fel , numai că îi rămânea un răstimp. Nu mai avea nădejde de scăpare. Doar Dumnezeu îl mai putea ajuta. Atunci se duse degrabă înaintea icoanei și începu să se roage așa:

– Doamne, mare este mulțimea bunătăților Tale. Tu vezi acum necazul meu și Însuți știi că nici un om nu mă poate ajuta , ci numai nemărginita Ta bunătate. Ajută-mă precum știi și nu mă părăsi. Mi-e nu-mi rămâne să fac decât cum mi-a poruncit împăratul. Iar dacă tu ai hotărât ca zilele mele să se încheie în vremea tinereții, facă-se voia Ta, iar pe mine să mă miluiești cu bunătatea Ta , în viața cea veșnică. Doamne, mare ești Tu, fă cu mine cum voiești!
A doua zi de dimineață, Nichita se apucă de lucru la inel, iar tânăra lui soție merse la târg pentru a cumpăra pește pentru masa de  prânz.
În vremea în care el era în atelier și lucra , soția lui s-a întors de la piață și a început să curețe peștii pe care îi cumpărase. Când a spintecat cel dintâi pește, dinăuntrul lui s-a invit o piatră foarte frumoasă, strălucitoare, care avea însemnată pe ea pecetea lui Hristos. Minunându-se de frumusețea acesteia o luă și alergă degrabă la Nichita în atelier și îi povesti cum găsise piatra. Privind nestemata și ascultând cuvintele femeii , Nichita a înmărmurit. După câtăva vreme, a luat piatra din mâna soției , s-a închinat și , după ce a sărutat-o , a grăit cu nespusă bucurie și recunoștință în glas : Mare este Dumnezeu!

Apoi i-a povestit nevestei sale tot ceea ce nu îndrăznise să-i spună în ajun. Auzind unele ca acestea, cu lacrimi în ochi femeia a spus.
– Cu adevărat mare este Dumnezeu!

Îndată și-au plecat amândoi genunchii înaintea icoanei și I-au mulțumit Domnului pentru mila pe care o făcuse cu ei.
După ce a isprăvit inelul și i-a așezat nestemata minunată, în cea de a treia zi, Nichita a mers la împărat. Acesta se afla în sala tronului , împreună cu ai săi curteni și a dat poruncă să fie adus înaintea lui tânărul giuvaiergiu. Nichita intră , fără să-i fie teamă și, ajuns în fața tronului se închină. Apoi zise:
– Preaînălțate împărate, cu adevărat , mare este Dumnezeu! Cu ajutorul și mila Sa , am împlinit porunca măriei tale.

Apropiindu-se de tron , îi dădu împăratului șervetul de mătase în care era împachetat inelul. Stăpânitorul îl desfăcu grabnic și descoperi inelul care avea piatra pusă precum fusese inainte. Atunci îl luă pe Nichita , îl duse în odaia de taină și ii spuse:

– Nichita, tatăl tău mi-a slujit până la bătrânețe și tuturor le era cunoscută credința lui. După moartea lui am văzut că moștenești meșteșugul dar nu am știut dacă îi urmezi și în credință. De aceea , am socotit că este drept să te pun la încercare. Așa că am scos nestemata inelului și, iată, pe această fereastră am aruncat-o în mare , cu mâna mea. Așadar spune-mi cum de piatra se află la locul ei și prin ce minune s-a întâmplat acest lucru nemaipomenit.
Auzind acestea , Nichita se minuna și îi povesti împăratului cum s-au întâmplat faptele.
 Atunci împăratul , îmbrățișându-l pe Nichita îi ceru iertare . Și îndată luându-l cu sine l-a dus în sala tronului unde era adunată toată curtea. Așezându-se pe tron , marele stăpânitor mărturisi înaintea tuturor cele întâmplate cu minunatul inel. După ce isprăvi, împăratul coborî de pe tron și își dădu coroana jos. Apoi își făcu semnul Sfintei Cruci, sărută pecetea de pe nestemata inelului și rosti cu glas puternic :

  Cu adevarat, mare este Dumnezeu!

De atunci tânărul Nichita nu s-a mai rușinat niciodată să rostească minunatele cuvinte pe care le învățase de la tatăl său. Iar împăratul ori de câte ori privea inelul de pe mână, se veselea nespus de minunea la care Dumnezeu îl făcuse părtaș.

(După povestirea populară "Inelul împăratului" – din cartea "Cât de mare e dragostea lui Dumnezeu pentru oameni")

sursa:http://ortodoxiacopiilor.blogspot.com

 

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.