10 Dic

Muzica la curțile Valahiei și Moldovei(I)

Muzicile Prințului: Muzică, ceremonii și reprezentări ale puterii princiare

la curțile Valahiei și Moldovei (sec. XVII-XIX) – Partea 1 

Conf. univ. dr. Nicolae Gheorghiţă

sultan in 1

Partea 1. Ceremonialul de la Constantinopol

Cum de pe la jumătatea veacului al XVI-lea Ţările Române intrau sub jurisdicţia Imperiului Otoman, este de la sine înţeles că privilegiul desemnării noului principe nu mai aparţinea elitei nobiliare şi ecleziastice locale ci Sublimei Porţi. Aceasta însemna că ceremonialul de încoronare a domnilor celor două provincii nord-dunărene trebuia să înceapă mai întâi la Constantinopol şi să continue, mai apoi, într-una din cele două capitale: Bucureşti sau Iaşi.

Ceremonialul de întronare din fosta capitală a Imperiului Bizantin era unul complex, cu semnificații multiple, ce se desfășura pe două paliere: unul secular, dictat de protocolul otoman și, prin urmare, străin de tradiția politică românească, și unul sacru, marcat de solemnitate și religiozitate, ancorat și argumentat în planul simbolic și mitic al modelelor bizantine ai căror demni urmași domnii Valahiei și Moldovei se revendicau.

Începutul de secol XVIII românesc consemnează un document al învestirii constantinopolitane de o remarcabilă valoare politico-istorică și muzicală. El aparține principelui Dimitrie Cantemir (1673–1723), binecunoscut teoretician al muzicii turco-persane şi fin cunoscător al artei și culturii otomane, care în a sa celebră lucrare Descriptio Moldaviae oferă informaţii unice cu privire la ceremonialul de înscăunare a domnilor din Moldova, informaţii cu atât mai preţioase cu cât el însuşi le experiase în anul 1710.

După cum ne spune Cantemir, Marele Vizir este cel care, printr-un raport oficial către Poartă (raport numit talhâş), sugerează sultanului şi miniștrilor săi numele candidatului la tron, nu înainte însă de a se asigura că noul domn îşi cunoaşte obligaţiile financiare şi nu numai. Răspunsul pozitiv atrage după sine un amplu şi fastuos ceremonial care nu era egalat în somptuozitate şi măreţie decât de cel al numirii unui nou sultan. În timp ce Marele Vizir îl primeşte cu fast şi-l salută pe Domnul acceptat cu titlul de Principe (Beg), slujitorul marelui demnitar otoman (Kiehaia-Beg) aduce caftanul şi, înainte de a-l îmbrăca pe principe, îl dă acestuia să-l sărute. După ce sărută pentru a treia oară mâna Vizirului şi poala veşmântului său, cerându-i protecţie pentru el, pentru familia sa şi pentru reprezentatul său la Poartă (Capù-chehaià), şeful hergheliei imperiale (numit Imbrohor) îi pregăteşte „un cal prefrumos împodobit” cu care porneşte, însoţit de un alai măreţ, spre Biserica Patriarhiei Ecumenice.

Spectaculozitatea alaiului principelui era sporită nu numai de cromatica şi strălucirea vestimentaţiei şi harnaşamentul dar, mai ales, de numărul extrem de mare al membrilor escortei printre care se aflau, bineînțeles, reprezentanţi ai administraţiei otomane, boieri moldoveni, rude şi prieteni greci din Constantinopol ai Domnului:

„Orișicine-l vede pe Principe trecând – ne spune Cantemir  –, fie el Turc, fie Creştin […], trebuie să se scoale în picioare şi, încrucişându-şi mâinile pe piept, să încline capul […], întocmai ca şi Vizirului, lăsându-şi poala din faţă a veşmântului (ceea ce, la ei, este semnul celei mai mari plecăciuni, arătând că ei îi dau Principelui o asemenea cinstire, încât trebuie să stea dinaintea lui cu picioarele acoperite şi nu se pot mişca din loc decât la porunca lui), şi cu dreapta adusă la piept”.

Drumul alaiului spre Biserica Sfântul Gheorghe din Fanar trecea prin poarta „Bachçe Kapu” – fosta Chrysopyle, iar odată cu intrarea călare a principelui în curtea Patriarhiei – unde otomanilor le este interzis să pătrundă – şi descălecarea sa la o piatră menită acestei ceremonii, ceauşii strigă următoarea urare în limba turcă: „Dreptul şi Preaînaltul Dumnezeu să le dea viaţă lungă Împăratului nostru (Sultanului, n.n.) şi Principelui, Domnului nostru, întru mulţi ani să trăiască!”.

sultan in 2

Din acest moment, se trece de la formele protocolare musulmane la ceremonialul religios bizantin ce debutează odată cu prezența principelui în spațiul bisericii Patriarhiei. Însoțitorii turci ai acestuia vor rămâne în afara ei, iar noul ales este primit, în primul moment, de clericii mireni, iar mai apoi de mitropolit, episcopi și „ceilalți clerici care se va fi întâmplat atunci să se afle de față”. În poarta bisericii este întâmpinat de Patriarh care-l și binecuvântează.

Puținătatea mărturiilor contemporane referitoare la slujbele de încoronare din cadrul Patriarhiei Ecumenice în acest veac XVIII, ne face să apelăm, și de această dată, la cunoștințele vaste și în acest domeniu, ale aceluiași Cantemir: „Cu Patriarhul înaintea sa, în timp ce psalții cântă τὸ ἄξιόν ἐστιν (Vrednic este), Principele intră în sfântul lăcaș, iar în mijlocul bisericii, în fața altarului, își face semnul crucii, și-apoi, după ce a sărutat Preasfintele icoane, se duce la scaunul menit Principelui Moldovei; când îi calcă în prag, Protodiaconul recită τὰς έκτένας (ecteniile), în care, cam cu această formulă, îl pomenește pe noul Principe: adică «Încă ne rugăm pentru Binecredinciosul, Prealuminatul și Preaînălțatul nostru Domn, N.N., să aibă parte de tărie, de izbândă, de statornicie, de sănătate <și> de mântuire, iar Domnul Dumnezeul nostru încă mai mult să-l ajute și să-l îndrume întru toate, și să-l supună sub picioarele lui pe tot vrăjmașul și potrivnicul lui»”.

După έκτένας (ectenii), Patriarhul, împodobit în sfintele odăjdii, intră în altar cu patru, sau mai mulți Mitropoliți: tot într-acolo îl urmează și Principele și, îngenunchind, îți pune capul pe marginea altarului. Patriarhul i-l acoperă cu omoforul și, rostind rugăciunile care se citeau odinioară la încoronarea Împăraților, îl unge cu sfântul mir.

După aceasta, Principele se scoală în picioare și se întoarce în scaun, Psalții cântându-i acel πολυχρόνιον: „Dă-i viață lungă, Doamne Dumnezeule, Binecredinciosului, Prealuminatului și Preaînălțatului [Domnului] nostru, Domnului întregii Moldo-Vlahii, Domnului N.N.! Doamne, păzește-l întru mulți ani!”.

Apoi Patriarhul urcă în scaunul său și, poruncind tăcere, înșiruie, într-o scurtă cuvântare, laudele Principelui și-i dă îndemn să păzească dreptatea și să apere Biserica. După binecuvântare urmează Polyhronionul Patriarhului, alcătuit cam cu aceleași vorbe, ca și acela al Principelui.

În sfârșit, făcându-se ἀπόλυσις (încheierea), Principele și cu Patriarhul se întâlnesc în mijlocul bisericii, unde Patriarhul îl întâlnește pe Principe, dându-i binecuvântarea cu semnul crucii, iar Principele, la rându-i, sărută dreapta Patriarhului. Acesta îl însoțește pe Principe, la ieșirea lui din Biserică, până la piatra pomenită, iar acolo, schimbând sărutări, Principele urcă iarăși pe cal și e primit de alaiul său turcesc în afara curții Catedralei, /iar apoi, Ceaușii reluându-și obișnuita strigare, se întoarce de acolo la Palatul său, cu rânduiala cu care și venise”.

Ziua următoare este dedicată recepțiilor oferite exclusiv, se pare, elitelor religioase și laice ale lumii creștine venite să-l felicite pe noul ales: patriarhul ecumenic și mitropoliții, nobilimea greacă, reprezentanți diplomatici și ambasadori ai statelor creștine.

În cea de a treia zi, după ce se achită de obligațiile financiare către Poartă, Domnul primește însemnele domniei (sangiakul și cele două cozi de cal [tuiuri]), „cu mai mare alai decât la înălțarea acelor Viziri care sunt cinstiți cu trei cozi de cal”. Mai mult, acesta beneficiază și de „Muzica Împărătească” (tabulchana) – oferită de Miralem Aga („Paznicul Steagului Împărătesc”), ce-i cânta zilnic, la trei ceasuri înainte de apusul soarelui (moment numit de turci ikindi), obișnuitul nubet,privilegiu – după cum ne spune Cantemir – îngăduit numai principilor Valahiei și Moldovei.

Complexul ceremonial de învestire la Constantinopol se încheie prin prezentarea principelui în fața sultanului – nu într-o altă zi decât duminica sau marțea –, de la care primește „un cal arăbesc împodobit cu un frâu de aur strălucind de nestemate și cu o învelitoare (covor, n.n.) meșteșugit învrâstată (cusută, n.n.) cu aur și cu argint”, o sabie și un „buzdugan ostășesc” (topuz). Însoțit de același alai și de muzica militară (meterhanea), Domnul trece iarăși pe la biserica Patriarhiei, fiind primit, după cum spune Cantemir, de patriarh și cler „cu aceleași ceremonii și onoruri pe care le-am pomenit”, lucru care lasă să se înțeleagă faptul că principele se supunea, pentru a doua oară, ritualului încoronării bizantine.

La fel de ambiguă și care nu clarifică prea mult lucrurile este și relatarea conform căreia din exoticul alai ce pornea spre țară făceau parte, alături de binecunoscuta fanfară militară otomană ce provoca „zarvă cu tobele-i mari și cu țipetele surlelor”, și „muzica creștină, tobe și surle”. Cât de „orientale” sau cât de „occidentale” erau aceste ansambluri eterogene și ce repertorii performau? Ce poate însemna „muzica creștină, tobe și surle”? Să fi fost vorba despre psalții greci ai Patriarhiei ecumenice („muzica creștină”) însoțiți de instrumentiști de confesiune creștină veniți, probabil, odată cu alaiul principelui în Constantinopol sau, de ce nu, muzicieni aflați în slujba corpurilor diplomatice și ambasadelor din capitala otomană, închiriați de noii domni pentru a spori fastul apariției lor în public?. Greu de răspuns. Cert este că gravitatea, spectaculozitatea și solemnitatea alaiului noului principe, la momentul părăsirii marelui oraș, impresionează publicul ce se va fi aflat în Istanbul în acea zi, o astfel de relatare fiind oferită de scriitoarea britanică Elisabeth Craven (1750 – †1828), fiica contelui de Berkley și soția margravului de Anspach, după învestitura lui Nicolae Mavrogheni ca Domn al Valahiei (26 martie 1786 – 8 iunie 1790) în primăvara anului 1786: „9 mai 1786, Pera. […] Am văzut deunăzi plecarea oficială a unui Domn nou numit în Țara Românească. Alaiul era foarte frumos: Curtea și garda lui împreună cu escorta numeroasă de la Poartă îl precedau și îl urmau, mergând doi câte doi. Un mare număr de cai, ieniceri și bucătari – valtrapurile cailor erau de țesătură de fir sau din broderii bogate –, două cozi de cal albe în vârful […] unor bețe și o căciulă ca un coif – emblema demnității sale – erau purtate înaintea lui. Era un om mai matur și, cunoscându-l pe ambasador (ambasadorului Franței Choiseul-Gouffier, n.n.), s-a uitat în sus spre ferestre unde ședeam și a salutat din cap. Alaiul acesta a durat destul de mult și a fost într-adevăr o procesiune cum nu se poate mai frumoasă. Acest Domn își zice Nicolae Morezzind (Mavrogheni, n.n.), este de fel din insula Naxos și a adoptat un nume care nu este al său <adevărat>, pentru că este cu mai multă trecere la Poartă”.

Fragment din articolul publicat în volumul Simpozionul Internaţional de Muzicologie Bizantină: 300 de ani de românire (1713-2013). Ediţia a II-a, 12 decembrie 2013 (ed. Nicolae Gheorghiţă, Costin Moisil, Daniel Suceava), Editura Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, 2013. Varianta completă a articolului (inclusiv notele de subsol şi trimiterile bibliografice) se găseşte la paginile 183-205 ale volumului.

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.