17 Mar

Lacrimile care rescriu istoria lumii

Perioada Triodului este perioada pocăinţei prin excelenţă, răstimpul de valorizare a sufletului, răgaz de gândire profundă asupra căderilor în păcat, vreme de plângere şi de rugăciune.

În această perioadă, se află Postul Mare al Pătimirilor Domnului, care începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din rai. După ce am văzut valoarea smereniei în rugăciune ca început al Împărăţiei lui Dumnezeu în suflet (prin vameş), după ce am învăţat taina pocăinţei de la fiul cel risipitor, Biserica ne-a arătat că singura cheie care deschide uşa raiului este milostenia, care inversează raţiunile istoriei şi restaurează umanitatea în condiţia de fiică a lui Dumnezeu.

Acum însă, Biserica aminteşte despre izgonirea lui Adam din rai. Un moment de răscruce ontologică în istoria umanităţii, în care omul pierde cu voia harul lui Dumnezeu prin nepocăinţă, pleacă din starea de lumină interioară şi de ascultare, se afundă în noroiul patimilor terestre, refuză mâna lui Dumnezeu. Este de fapt mai bine zis o plecare din rai, o inadecvare la veşnicie, decât o izgonire, portretizată astfel din raţiuni pedagogice. Omul nu mai putea rămâne în starea de rai, care-i rănea viclenia şi răutatea, simţea privirea iubitoare a Părintelui ca pe un bici, darurile Stăpânului le vedea ca pe nişte pedepse, mâna lui Dumnezeu de iertare o privea ca pe una pedepsitoare.

Omul căzut nu mai simte harul lui Dumnezeu, îşi extirpează din inimă rădăcinile bucuriei, afundă prin lene izvoarele de iubire, îşi înceţoşează ochii de răutate. Pentru el, ascultarea liberă înseamnă robie inacceptabilă, demnitatea de fiu e echivalentă cu un chin, moştenirea Părintelui nu mai e bună decât de cheltuit repede în ţara porcilor, raiul îl agasează prin perfecţiunea lui care-l jigneşte. Corurile de îngeri sună a mustrare, vocea părintească e indigestă, pomii raiului, primiţi în dar, trebuie tăiaţi şi puşi pe focul patimilor care-i ard măruntaiele, ca proorocie a iadului interior.

Sunt oameni pentru care o îmbrăţişare este echivalentă cu o sufocare, care nu mai pot suporta ordinea enervantă a iubirii, pentru care starea de ascultare din rai este doar o etapă plictisitoare în drumul lor de diabolizare a firii şi de pierdere a luminii. Un astfel de om era Adam, preocupat de raţiuni de stăpânire, de ajungere ca Dumnezeu, deşi nu creease nimic în viaţa lui, obsedat de proprietatea asupra lumii şi nu de transfigurarea ei. Patima de consumare necontenită a materiei pusese stăpânire pe el. Prin intermediul plăcerii (pomul cunoştinţei era bun, frumos la vedere şi vrednic de dorit), la sfatul femeii credule şi aplecată spre pământ, Adam refuză binecuvântarea cerului, se dezmoşteneşte de rai, caută separaţia de Dumnezeu şi de iubirea Lui.

Postul Mare începe cu plecarea lui Adam în ţara spinilor şi a lacrimilor. E o călătorie a suferinţei interioare în care ispitele de la cel viclean se dublează ca număr şi intensitate. Urmează o aventură a morţii, în care Turnul Babel (ca obsesie de stăpânire), păcatele înfricoşate şi creatoare de monştri, răutatea Sodomei şi poptopul devastator aşteaptă în hăţişurile istoriei căzute. Omul Bisericii este chemat să inverseze hotarele istoriei, să rescrie Scriptura pe tablele de carne ale inimii sale.  

Să facă milostenie pentru a dărâma din el Babilonul materiei, să refuze tentaţia cărnii pentru a distruge pe uriaşii cei necucernici din minte, să stingă în sine văpaia sodomită prin postire a trupului şi prin lacrimi, să întoarcă mânia lui Dumnezeu, adică suferinţa Celui veşnic de a iubi o veşnicie şi de a fi refuzat până la sfârşit.

La finalul acestei călătorii a istoriei rescrise, se află cea mai cumplită crimă a istoriei: oamenii L-au omorât pe Dumnezeu întrupat. Acolo nimeni nu mai poate fi neutru: fie eşti la picioarele Crucii plângând, stropit de Sângele mântuitor, fie de partea celor care râd şi batjocoresc durerile care au spălat de păcate întregul univers. Gândirea Împăratului veacurilor nu este însă dată de sminteală: cei ce L-au ucis pe Fiul Lui nu-L vor mai vedea niciodată înviat, plecând pentru veşnicie în întunericul cel mai dinafară. Iar cei ce au plâns la piciorul Crucii, spălându-şi privirea cu Sângele Mielului, îl vor vedea în lumina miraculoasă a Învierii, şi-l vor îmbrăţişa atât de strâns, încât nu-I vor mai da drumul niciodată.

sursa: www.doxologia.ro(articol de pr. Ioan Valentin Istrati)

 

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.