"Întru aceasta vei învinge" | PAROHIA "SF.PROOROC ILIE TESVITEANUL ŞI SF. IERARH GRIGORIE PALAMA"-GIRONA
23 Sep

„Întru aceasta vei învinge”

Cu toţii cunoaştem de pe vremea când eram elevi istoria Marelui Constantin, mai cu seamă semnul dumnezeiesc al arătării crucii şi cuvintele „Întru aceasta vei învinge”. Cu toate acestea, istoria ne oferă o întâmplare asemănătoare din aceeaşi epocă, întâmplare care nu ne este cunoscută, deşi prezintă pentru noi acelaşi interes ca şi cea dintâi. Această întâmplare îl are protagonist pe augustul împărat roman Liciniu.

in hoc signo vinces © Silviu Cluci

Înainte să începem povestirea, ar fi, poate, nimerit să ne împrospătăm puţin cunoştinţele de istorie cu privire la acea perioadă. La sfârşitul secolului al III-lea d.H., Diocleţian (284-305) a reorganizat administraţia imperiului roman și l-a asociat la conducerea imperiului pe Maximian (în 286), căruia i-a desemnat administrarea părţii de apus a imperiului. Titlul oficial al celor doi împăraţi cel de August. Cei doi auguşti şi-au desemnat, apoi, fiecare câte un moştenitor, iar acești doi moştenitori au primit titlul de Cezar. Acest sistem de administrare a imperiului a primit numele de tetrarhie. Tetrarhia avea, în epoca la care ne referim, următoarea alcătuire: în Vest guverna Maxenţiu, care primise Italia, în vreme ce peste restul teritoriilor din această parte a imperiului domnea Constantin, cel care avea să fie supranumit, mai apoi, cel Mare. În Răsărit, mai precis în estul Europei, deţinea puterea Liciniu. Restul teritoriilor din partea de răsărit a Imperiului erau guvernate de Maximin Daia.

În perioada tetrarhiei s-au manifestat cele mai mari şi mai violente persecuţii împotriva creştinilor şi s-au conturat acele evoluţii determinante care au condus la victoria creştinismului.

În 312 a avut loc cunoscuta bătălie de la Milvius, un pod al Romei, între Maxenţiu şi Constantin, în care a câştigat cel de-al doilea. De această bătălie se leagă şi întâmplarea cu arătarea semnului dumnezeiesc, pe care deja am amintit-o. În anul următor avea să izbucnească un conflict între Liciniu şi Maximin, în urma căruia Maximin este înfrânt. În timpul acestui conflict armat are loc celălalt eveniment, în legătură cu care scriem această însemnare.

Începem cu încă o mică retrospecţie istorică. După victoria repurtată de Constantin la Roma, Liciniu a mers la Milano să încheie cu acest oraș un acord mutual de pace, iar acolo a luat-o de soţie pe sora lui Constantin. Maximin a profitat de plecarea lui Liciniu din Răsărit şi a coborât cu o armată pentru ca să cucerească Bizanţul. Când Liciniu a aflat aceasta, s-a grăbit să se întoarcă. A ajuns la Adrianopolis şi a încercat în pripă să-și strângă o nouă armată, pentru că armata lui era departe. Cu armata pe care o adunase urmărea doar să-şi întârzie adversarul, până la sosirea armatei regulate.

Armatele celor doi adversari se adunaseră şi se aflau una în faţa celeilalte. Lupta avea să înceapă în zilele următoare. Maximin jertfise lui Jupiter şi-i jurase că dacă va câştiga lupta, va şterge de pe pământ numele creştinilor. Liciniu, care era, la rândul său închinător la idoli, era foarte apăsat de gânduri. Noaptea, când l-a prins în sfârşit somnul, un înger al Domnului l-a trezit şi i-a recomandat să-şi adune armata pentru rugăciune către Preaînaltul Dumnezeu.

Îngerul i-a făcut cunoscută şi rugăciunea, încredinţându-l, în acelaşi timp, că Dumnezeu îi promite victoria în cazul în care este de acord.

Atunci când Liciniu s-a trezit din vis, şi-a chemat în taină secretarul şi i-a dictat rugăciunea pe care o auzise de la înger. Rugăciunea era următoarea: „Preaînalte Doamne, ne rugăm Ţie! Sfinte Doamne, Ţie ne rugăm! Cădem la dreptatea Ta, chemăm milostivirea Ta, toată stăpânirea Ta te roagă! De la Tine am primit viaţă. Cu ajutorul Tău vom învinge şi vom dobândi bucuria. Preaînalte Doamne, Dumnezeule sfinte, ascultă rugăciunea noastră. Armata noastră îşi pune nădejdea în Tine! Auzi-ne, Sfinte, Preaînalte Dumnezeule”. După aceea, a dat poruncă să se copieze rugăciunea şi să fie înmânată tuturor comandanţilor armatei.

Prin acest semn dumnezeiesc, întreaga armată a dobândit curaj. Cu toţii au crezut că victoria le fusese vestită de Dumnezeu. După două zile, pe 1 mai, Liciniu şi-a pregătit armata pentru luptă. Soldaţii lui Maximin s-au aliniat şi ei în ordine de luptă. Numărul lor ajungea la şaptezeci de mii, în vreme ce soldaţii lui Liciniu nu erau mai mulţi de treizeci de mii.

La porunca comandanţilor, soldaţii şi-au sprijinit la pământ scuturile şi şi-au scos coifurile. La o altă comandă a conducătorilor, şi-au înălţat mâinile către cer şi au început cu toţii într-un glas să rostească rugăciunea. Vuietul vocilor acestei mulţimi se auzea de departe. Au repetat aceeaşi rugăciune de încă două ori. Inimile lor s-au umplut de curaj. Şi-au aşezat coifurile înapoi pe cap şi şi-au ridicat scuturile.

Armatele lui Liciniu au primit ordin să înainteze împotriva inamicului. Între timp, Maximin înaintase în fruntea armatei sale şi se apropiase de adversari. Cu glas mare a făgăduit atacanţilor daruri şi alte bunuri, dacă părăsesc lupta. Însă nimeni nu a luat în seamă promisiunile lui. Dimpotrivă, soldații lui Liciniu au atacat cu şi mai mare tărie, iar Maximin s-a retras în dezordine. În scurtă vreme, conflictul s-a generalizat. Iar armatele lui Maximin erau decimate. Maximin însuşi și-a scos uniforma şi s-a îmbrăcat ca un sclav pentru a se salva. Apoi a urmat retragerea dezordonată.

Singurul motiv de părere de rău legat de acest mare eveniment este acela că Liciniu nu a învăţat nimic din lecţia vădită pe care i-a dat-o Preaînaltul Dumnezeu, deoarece mai târziu a devenit prigonitor al creştinilor, iar peste zece ani, Marele Constantin şi Liciniu aveau să se întâlnească pe câmpul de luptă ca adversari, iar din această confruntare, creştinismul a ieșit învingător.

Sursa: Ilías Α. Voulgarákis, Kathīmerinés istoríes Aghíōn kai amartōlón sto Byzántio [Istorii din viaţa de zi cu zi a sfinţilor şi păcătoşilor din Bizanţ], Ed. Maístros, p. 17-20.

sursa: http://www.pemptousia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.