07 Mar

Interviu – Părintele profesor Constantin Coman

Părintele profesor CONSTANTIN COMAN – “Copilăria mea a fost un dar fantastic de la Dumnezeu”

Părintele profesor CONSTANTIN COMAN - "Copilăria mea a fost un dar fantastic de la Dumnezeu"Foto: Agerpres

Sunt într-o casă parohială veche, boierească, ce străjuieşte biserica Sfinţilor Voievozi Mi­hail şi Gavriil din apropierea Gării de Nord.

O clădire frumoasă, bătrână şi aşezată, scăpată de furia “dezvoltatorilor” imobiliari, care au lăsat toată zona aproape în ruină. Camera înaltă e plină de tomuri le­gate în piele, cu titluri subţiri şi fine, scrise cu cer­neală aurie. Puţine sunt în limba română. Greaca ve­che şi nouă, limbi moderne şi limbi moarte, alternează într-un dans erudit, în biblioteca cu rafturi negre şi lungi. În liniştea casei bătrâne, străpunsă alene de tic-tacul unei pendule, poţi să te cufunzi ca într-o apă adâncă. La masa la care iau interviul scrie de obi­cei părintele. Ştiu asta pentru că, adeseori, l-am găsit cu tomurile deschise, aşe­zate pe su­porturi de lemn, ca să le poată răsfoi pe în­de­lete, în timp ce-şi aşternea gândurile pe hârtie.
Părintele Constantin Coman e profesor uni­VER­sitar. A condus ani de zile catedra de studii biblice a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, o vreme fiind chiar pro-decanul instituţiei. Dar prin venele lui nu curge sângele unui burghez ci­tadin, ci sângele ţăranilor din câmpia Bără­ganului, un sânge care iese la iveală ori de câte ori vorbeşte de Dumnezeu. Un Dumnezeu pe ca­re nu l-a întâlnit în cărţi, ci în copilărie, amestecat în colbura drumului, pierdut în cerul fără margini, alunecând alene pe apele din lun­ca Călmăţuiului. Şi acum se roagă, seara, nu după o pravilă complicată, ci urmând rânduiala pe care a deprins-o de la tatăl lui, ţăran din Al­beşti, un sat din Buzău, pierdut în câmpia Bă­răganului.

Pânzăturile albe

“Din perioada copilăriei, nu îmi aduc amin­te de nicio imagine urâtă. De timpuriu am fost fascinat de frumuseţea şi provocarea acestui spectacol extraordinar care ESTE lumea. Şi acum mă gândesc că altă imagine sau altă stare mai frumoasă şi mai sănătoasă decât cea a satului meu nu există! Mergeam cu vaca la păscut, un­de stăteam ceasuri întregi, şi mai luam o carte cu mine, pentru că începusem să merg la şcoa­lă. Dar nu puteam să citesc mai mult de o pa­gină, două; mă şi chinuiam: să citesc, să nu ci­tesc… pentru că spectacolul din faţa ochilor era mult mai captivant decât orice carte aş fi avut. Era prea multă frumuseţe! Îmi aduc aminte de cerul imens, de câmpurile nesfârşite acoperite cu porumbul de un verde crud şi de lunca Călmăţuiului… Când Paştele era un pic mai târzior şi încolţea bine iarba, pe verdele ei proaspăt şi frumos, oile albe păş­teau cu mieii abia scoşi din iarnă, iar devale se scăldau cârdurile de gâşte cu bobocii ieşiţi din găoace.

Părintele profesor CONSTANTIN COMAN - Tatăl părintelui, poreclit în sat “Pace”

Încă mai am în minte şi imaginile cu fetele mari care, în vremea aceea, înălbeau pânzele de cum dădea căldura. Erau ştergare ţesute la război, în casă, şi tre­buia să le speli cu apă curată de fântână, apoi să le baţi pe piatră, să le întinzi şi iarăşi să le baţi şi iar să le speli la fântână. Văd şirurile acelea albe şi foarte lungi, de doi-trei metri, unul lângă altul, toate într-o ima­gine extraordinară. Este UNA dintre imaginile fru­moase pe care le păstrez în minte din acei ani.
Copilăria mea a fost un dar fantastic de la Dum­nezeu. Acolo am făcut experienţa libertăţii. Atunci am mers pe jos, la nesfârşit, cu picioarele goale. Aşa am ajuns să simt legătura cu pământul, cu natura – să te frigă vara praful sub picioare! E ceva tare frumos să calci tu, cu piciorul tău gol, direct pe pământ. Mama mă tot striga – “Ia-ţi teneşii, mamă, ia-ţi teneşii, că o să te înţepi.” Şi chiar mă înţepam des în mărăcinii câmpului, dar faptul că eram în picioarele goale îmi dădea pu­tere şi nu voiam să mă încalţ niciodată! Mai facem şi acum experienţa aceasta, cei mari, şi ne dăm seama de puterea ei, dar e prea puţin. Să calci pe iarba aceea proaspătă, uneori plină de rouă – vă daţi seama ce senzaţie aveai?
Eu am trăit la răscrucea dintre două lumi. Acum se naşte o lume nouă, care nu ştim încotro se îndreaptă. Copiii noştri sunt ei înşişi încă prinşi de nostalgia acelor vremuri. Unul dintre fiii mei îmi spunea, când încă îi mai duceam la ţară: “Măi, tată, măi, de ce ai venit tu la Bucureşti? De ce nu ai stat tu acolo, ca nenea Ilie?” – unul din cumnaţii mei, care a moştenit casa de la ţară. Băiatul meu simţea încă farmecul şi vraja vieţii de acolo, spaţiile acelea imense, lunca, libertatea, aerul…

Crucile tatei

Părintele profesor CONSTANTIN COMAN - Mama părintelui

 

Când am venit pe lume, am găsit o lume frumoasă, liniştită, cuminte, cu biserică în mijlocul satului, cu slujbe, cu liturghii, cu sărbători, cu postul Paştelui, cu postul Crăciunului, cu Sfântă Mărie, cu Bobotează. Ritmul acesta era foarte firesc. Dumnezeu era prezent cu mare discreţie peste tot, în tot şi-n toate, şi în gospodărie, şi la câmp, şi când plecai la drum, şi când te întorceai. Era ceva ce ştiam cu toţii şi era într-un firesc al vieţii. “Doamne ajută!” era peste tot. “Aşa a vrut Dumnezeu”, când se întâmpla ceva rău. Aceasta este imaginea pe care am avut-o şi pe care aveam să o validez, după studiile teologice, ca fiind o formă din­tre cele mai adevărate de relaţie cu Dumnezeu – într-un firesc nesupralicitat, neforţat în niciun fel. Până când m-am făcut mare, când am plecat la şcoli, am crezut că satul acela era chiar raiul, eu mă iden­ti­ficam cu el până la contopire.
Părinţii mei erau foarte credincioşi, credincioşi într-un sens foarte firesc, foarte sănătos; nu aveau ni­ciun fel de exagerare. Erau credincioşi aşa cum res­pirau, cum mergeau, cum făceau toate lucrurile. Au fost oameni deosebiţi, cu totul deosebiţi, şi i-am res­pectat foarte mult. Nu le-am spus niciodată “tu”. Le spuneam totdeauna “matale”, de la “dumneata”. Nu fo­loseam nici pluralul de politeţe, dar le spuneam: “Matale ai mâncat?”.
La noi în casă nu se vorbea de rău de nimeni, nu auzeam niciodată cuvinte urâte. Eu nici astăzi nu pot pronunţa numele celui rău în scrierile mele şi am dificultăţi când traduc, pentru că mă gândesc că dacă l-ar auzi tata sau mama sau bunica mea, nu ar putea să-l citească. Ei, pur şi simplu, nu puteau să ros­tească numele celui rău! Credinţa în Dum­nezeu nu era însă un capitol asupra căruia să se insiste în mod deosebit. Totul era rânduit, asta reţin eu, totul era la locul lui. Nu eram toa­tă ziua la biserică, nici nu ne rugam foarte mult; asta era în ritmul nostru.
Fiind cel mai mic dintre cei cinci copii, am avut beneficiul să stau cu tata şi mama, în cameră, mai mult. Îmi aduc aminte că uneori mă făceam că dorm şi îi vedeam cum se închinau când se aşezau să se culce. Tata era mai râv­nitor, pe când mama era o fire mai li­beră; era foarte inteligentă şi îşi acorda anumite libertăţi. Tata era cu mai multă rânduială, iar seara îşi făcea cruci în faţa patului neîncetat. Mă tot întrebam: “Ce-o fi zicând acolo?” Se însemna cu semnul crucii de multe ori şi se ruga. Asta îmi este cea mai dragă rugăciune acum: în momentul de dinainte de a mă aşeza în pat, îmi fac cruci ca tata şi mai pomenesc pe copii, pe cei apropiaţi, pe cei bolnavi… Nu era ceva spectaculos. Mai târziu, când s-au liniştit de la muncile câmpului, şi-au îmbătrânit, atunci părinţii mei au luat cărţile de rugăciuni, ceas­loavele, Psaltirea. I-a învrednicit Dumne­zeu cu ani mulţi de viaţă: mama spre 92 de ani şi tata spre 95.
Tata a fost o fire extrem de atentă, de de­li­cată. De altfel, vorba dânsului către noi şi către nepoţii dânsului, fiii noştri, a fost permanent: “Măi, fiţi delicaţi, fiţi delicaţi.” Era o vorbă care ne surprindea, venind de la tata. Cu asta ne cerea să fim foarte atenţi, cu bun simţ cu vecinii, să nu facem lucruri care să forţeze un pic mâna celuilalt, să nu te duci neanunţat în curtea lui, a vecinului. Tata avea o raportare extrem de afectivă la toate animalele noastre, vorbea cu ele ca şi cu nişte persoane, le drăgălăşea. Se şi spunea despre el: “Nea Pătraşcu şi la animale zice «poftiţi»”. Era foarte delicat. Porecla lui era “Pace”. Am tot investigat mai târziu de ce-i spunea lumea aşa: pentru că era un om extrem de blând, de împăciuitor, tempera toate conflictele, asperităţile, toate tensiunile care se iveau în jur.

Preotul satului

Părintele profesor CONSTANTIN COMAN - Împreună cu tata, la anii senectuţii

– Modelele pe care ni le alegem, uneori, în viaţă vin de demult, din adâncul copilăriei. Sfinţia voastră aţi ales preoţia. A existat un asemenea personaj în satul amintirilor dvs.? Cum era părintele locului?

– Era un bărbat înalt, masiv, în putere, puţin cărunt, cu o barbă mică, cu o statură impunătoare. Avea ceva voievodal în prezenţa sa. Era un om citit. A fost preotul prin excelenţă al satului, pe care îl port şi îl voi purta în memorie până la sfârşit, pe care îl cinstea toată lumea – când apărea pe stradă, se ridicau toţi în picioare! Îl salutau, dădea şi dânsul bineţe tuturor. Se numea Radu Ciurea. Eu l-am pomenit în plină ma­turitate, trecut de cincizeci de ani. Era de şcoală veche, o şcoală a preoţiei foarte aplicată – avea un stil aparte, un fel de a călca, un fel de a se îmbrăca, un fel de a vorbi. Se identifica în toate cu chemarea lui preo­ţească. Aşa cum era atât de firesc să meargă tata şi mama la biserică, să se pregătească de cu seara, să se primenească, fără niciun fel de sforţare, fără niciun fel de efort, tot aşa de firesc era şi părintele. Atât de firesc apărea în imaginea satului… parcă era de acolo. Sigur, şi imaginile mele sunt acum destul de romantice, dar, cu siguranţă, era extrem de apreciat şi de respectat.

– Cum era viaţa religioasă a satului, din vre­murile de-atunci?

– Am multe imagini în minte. De pildă, când pă­rintele venea cu Botezul prin sat, era un moment ab­solut spectaculos, dar de un spectaculos foarte discret, dacă pot spune aşa. Toată lumea îl aştepta cu porţile şi cu uşile de la casă deschise, deşi, uneori, era foarte frig. Toţi copiii eram primeniţi, adunaţi în casă, ne aşe­zam cu tata şi mama în şir. Preotul intra şi stropea casa, ne spunea două-trei cuvinte la fiecare. Mi-l amin­tesc, după aceea, la slujba de Bobotează – o ima­gine extraordinar de frumoasă -, când tot satul se aduna la biserică – deşi, iată, erau anii ’60-’70, în plin comunism. Slujba dura foarte mult. Nouă, copiilor, pe atunci ni se părea că nu se mai termină. După ce ieşeam de la biserică, mergeam şi la sfinţirea apei şi, dacă nu era prea multă zăpadă, o făceam în vale, în afara satului, la fântâni, aproape de râu. Îmi amintesc convoiul acela cernit, cu oamenii vârstnici în faţă, cu prapuri în frunte, îmbrăcaţi toţi cu eleganţa şi discreţia vremii de atunci, foarte sobru, cu femeile îmbrobodite cu broboade negre şi cu noi, copiii, de jur împrejur. Părintele trona toată slujba. Era pus la locul lui, cum s-ar spune.
Mai am în minte imaginea lăsatului de sec pentru postul Paştelui. Atunci mergeau finii la naşi pentru “ier­tăciune”, cum se spunea. Iar noi, copiii, ne adu­nam şi făceam un fel de ritual: strângeam toate lu­crurile urâte, murdare, le puneam într-o cutie de tablă, pe care o legam cu sârmă, şi le dădeam foc, când se lă­sa seara. Le purtam cu toţii ca pe nişte torţe când ne în­­tâlneam şi, deşi nu ştiam ce înseamnă, era o rân­duială. I se spunea dihorniţă. Mulţi le numesc ritualuri păgâne, dar eu cred că dacă au rezistat până astăzi, au primit o semnificaţie creştinească, pentru că, iată, arderea necurăţiei se făcea la începutul postului.”

Izgonirea din rai

Părintele profesor CONSTANTIN COMAN - Părintele Constantin Coman, în biserică

Părintele Coman vorbeşte rar şi liniştit, dar în vo­cea lui simt parcă o strângere a inimii. Lumea aceea, lină şi dulce ca o gură de rai, i-a lăsat în suflet nu numai aroma unei fru­museţi de ne­şters, ci şi amin­tirea unei rupturi dureroase. La graniţa dintre co­pilărie şi ado­lescenţă, a plecat la se­minar, pentru a se pregăti să devină preot. A fost dorinţa discretă a ta­tălui, care citea Cazania în fiecare du­minică, în biserică, şi şi-ar fi do­rit ca feciorul lui să ajungă slujitor al altarului. Doar că drumul spre preoţie a în­semnat şi iz­go­nirea din rai.
“Când am intrat la seminar, la Epis­copia Buzăului, mi s-a părut foarte apăsător. Peste tot erau zi­duri, spaţii în care se miş­cau numai preoţi. La 14 ani, ieşeam dintr-o lume a libertăţii, a res­piraţiei fireşti, şi intram într-o lume cu uniformă. Dacă aş fi putut, cred că aş fi fugit. Aveam un program strict, de in­ternat – închipuiţi-vă, să pleci de aca­să, de la mama şi de la tata, de la lun­că, de la joacă, de la aer, într-un internat… Mersul la biserică, obligatoriu, din seminar, aşa, cu rândul, a fost pentru mine o altă sminteală, extrem de apăsător. Pentru că eu mergeam în sat la biserică, nici nu se discuta, dar nu eram forţat să o fac. Mulţi dintre colegi au amintiri foarte frumoase din acea perioadă, însă eu am rămas marcat de această atmosferă închisă, de închisoare, în care lucrurile erau întunecate, negre, cenuşii.”

Simplitate şi taină

Părintele profesor CONSTANTIN COMAN - Albeşti – cortegiu funerar

– Părinte profesor, credeţi că există o ruptură în­tre Dumnezeul acela intim, “de la firul ierbii”, pe ca­re L-aţi întâlnit în satul copilăriei, şi Dumnezeul teo­logilor, cel din tratate?

– Da, există o falie. Oamenii de la mine din sat trăiau legătura cu Domnul foarte intim şi foarte dis­cret, în egală măsură. De aceea, astăzi, când cre­din­cioşilor li se propune foarte mult cateheza, eu simt, dintr-un anume punct de vedere, că nu este foarte bine venită această îndoc­trinare – să-i învăţăm pe credincioşi să ştie, în amănunt, de Preasfânta Treime, de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să ştie de cele două firi ale Mân­tuitorului etc. Pentru că aici e şi taina cea mare a creştinismului, că se ofe­ră tuturor, îi îmbră­ţişează pe toţi – şi pe cei simpli şi neinstruiţi şi, în egală măsură, se oferă şi celor care au pătruns în cele mai înalte zone ale cul­turii, ale ştiinţei, ale fi­lo­sofiei. Există un spa­ţiu po­tenţial, virtual, în care se pot împlini a­mân­doi. Iar pe cel sim­plu nu e ca­zul să îl ins­truieşti foarte mult în dog­matică.
Nu aş vrea să fiu gre­şit înţeles. E nevoie, bi­neîn­ţeles, de o reîmpros­pătare a sensului lucru­rilor pe care le facem. Dar, vedeţi, toată viaţa noastră de fie­care zi – chiar viaţa noas­tră bio­logică, sufle­tească, psi­hi­că, toată tre­cerea prin această lume – este în­văluită de taine de ne­pătruns. Câţi dintre oa­meni ştiu de toate desco­peririle ştiinţifice, de me­canismul precis prin care funcţionează, de pildă, organismul uman, în toate amănuntele lui? Cunoaş­tem în mare, dar nu avem foarte multă ştiinţă şi nici nu vrem să ştim prea multe – impor­tant este că existăm şi ne folosim cu cuviinţă de aceste lucruri. La fel este şi cu credinţa în Dumnezeu – ce ştiau credincioşii mei din sat era esenţial, şi anume că toate acestea sunt de la Dum­nezeu.
Noi astăzi riscăm, chiar prin catehezele din biserici, să ne pierdem un pic în secundar, în sensul că începem să ne închi­dem în universul nos­tru ecleziastic şi pier­dem esenţialul. Pier­dem taina. Lumea sim­plă de la mine din sat nu ştia foarte bine, cu de-amănuntul, dog­me­le teologice, dar ştia că toate cele ale bise­ricii se încadrează în­tr-un mod foarte coe­rent de trăire a rela­ţiei cu Dum­nezeu – şi asta era esenţial. Nu cu­noş­teau foarte mul­te, dar ştiau cum să-şi practice credinţa. Ştiau că toate sunt pentru Dumnezeu – şi tămâ­iatul mor­min­telor, şi aprinsul lu­mânărilor, şi colacii şi co­livele, toa­te erau aşe­zate foarte bine în inimile lor. Si­gur, cred că bătrânii mai înţelepţi vedeau sensul lu­crurilor mai adânc. Unele sensuri sănătoase ale unor obiceiuri s-au pierdut odată cu ei. Au rămas obice­iurile, dar înţele­surile nu s-au păstrat, şi acum unii preoţi mai tineri se grăbesc să spună că sunt superstiţii – pentru că s-au pierdut sensurile. Eu nu cred că sunt superstiţii, eu cred că trebuie să avem foarte mare grijă cu astfel de acuzaţii. Pentru că lucrurile care s-au impus şi au supravieţuit perioade lungi de timp în biserică şi care au girul spaţiului bise­ricesc, nu puteau să supra­vie­ţuiască decât încărcate cu un sens creş­tinesc şi bi­se­ricesc – chiar dacă ele proveneau din pe­rioada pre­creştină, din lumea pă­gână. Ştim foarte bine că aşa s-a întâmplat, au fost preluate, nu numai la noi, peste tot, lucrurile au fost încreştinate, într-o oarecare continuitate – deci nu a existat o rupere, ci o conti­nuitate.

– Cu siguranţă că preoţia ESTE mai greu încercată astăzi, în lumea rătăcită din jurul nostru, decât era în tre­cut, când valorile morale şi sufleteşti se res­pectau. Cum arată, în ochii dumneavoastră, preo­tul ideal?

– Din punctul meu de vedere cred că o condiţie primordială pentru ca omul să poată deveni preot este simplitatea minţii. Apoi, ar trebui ca viitorilor preoţi să li se probeze curăţia, smerenia, modestia, discreţia, delicateţea. Preoţii nu pot fi trufaşi, nu pot fi plini de ei înşişi, ci trebuie să fie mereu blânzi, buni, îngă­duitori, răbdători – acestea sunt calităţile pe care se grefează şi cresc cele sfinte. Acum s-a pus centrul de greutate pe carte, pe informare, să ştim istorie multă, să ştim dogmatică multă – ceea ce, sigur, e bine. Dar e o foarte mare amăgire, pentru că diploma îţi des­chide drumul spre o preoţie reuşită la suprafaţă, dar nu neapărat şi în ceea ce priveşte vocaţia preoţească adevărată. Vorbesc de simplitate nu în sensul lipsei de informaţie, ci de simplitate în sensul unei minţi limpezi, neîncurcate, neîntrebătoare la nesfârşit. Simplu e preotul care se smereşte şi acceptă asta în faţa lui Dumnezeu; nu întreabă, nu face o mie şi una de logici şi de structuri, ca să dezlege problemele credincioşilor. La rugăciune nu te aşezi cu bogăţia ta de perspective, de orizonturi, de erminii.
Ca preot, mi-am dat seama că oamenii nu vin la mine să le rezolv eu problemele, ci vin la mine ca să le rezolve Dumnezeu problemele. Atunci, preotul trebuie să aibă această conştiinţă, că oamenii nu vin la el şi nu fac apel la puterile lui, la înţelepciunea lui, la formarea lui teologică – ci el trebuie să devină cel care mijloceşte într-un fel foarte concret rugămintea respectivului credincios către

Părintele profesor CONSTANTIN COMAN - Cimitirul din Albeşti

Dumnezeu şi răspunsul lui Dumnezeu către el. Prin urmare, când vine cineva cu o problemă, preotul trebuie să aibă reflexul ime­diat: “Doamne, iată a venit la Tine şi cere ceva. Ajută-l Doamne, dă-i Doamne…” Acolo este reflexul imediat şi primordial. Şi atunci lumea simte! În toate timpurile, preoţii care au fost apreciaţi nu au fost neapărat preoţii plini de carte. Ar fi de dorit asta, dar acolo unde e ştiinţă multă există riscuri majore, să se instaureze această suficienţă de sine, care să vrea să-i ţină loc lui Dumnezeu. Nu, preotul nu-I ţine locul lui Dumnezeu, preotul duce la Dumnezeu, preotul este acolo unde vine Dumnezeu; el este doar un vas, un intermediar.
fotografii de Mihai Coman
formula-as.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.