12 Dic

Interviu

Amintirile Mitropolitului Ierótheos. Partea I: Familia și școala 

Neîndoielnic, copiii născuți în deceniul ’40, care au crescut în vremuri vitrege, au fost nevoiți să lupte dur în viață chiar și pentru cele mai de bază lucruri necesare supraviețuirii, dar și pentru a-și asigura o educație elementară. Sărăcia i-a lipsit de multe, dar i-a făcut mai puternici, mai creatori, mai responsabili și i-a întrarmat cu râvnă și curaj. Au reușit să realizeze mult mai multe decât tinerii de azi. La fel și Mitropolitul nostru, Înaltpreasfințitul Ierótheos, prin multe greutăți, cu mari strădanii și mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a reușit să își materializeze visurile și țelurile. Se consideră un om binecuvântat pentru faptul că Biserica l-a așezat pe treapta episcopală ca Mitropolit de Nafpaktos și Agios Vlasios, după cum și noi, la rândul nostru, simțim această mare binecuvântare de a-l avea lângă noi.

Înaltpreasfințite, slujiți de mai bine de 15 ani ca Mitropolit de Nafpaktos și Agios Vlasios. Am cunoscut lucrarea Înaltpreasfinției-voastre și am dori să aflăm și parcursul pe care l-ați urmat, din anii copilăriei până în prezent.

Nafpaktou - goneis

Fotografie de familie în orășelul copiilor din Ioannina

Mulțumesc pentru interviu și, după cum am înțeles din rubrica de interviuri de care vă ocupați, doriți să vă povestesc câte ceva din viața mea. Primesc cu bucurie acest lucru. Așadar, m-am născut la Yiánnena din părinți foarte legați de Biserică. Tatăl meu a luptat în războiul din 1940 și a fost rănit; ne povestea adesea multe întâmplări din acea perioadă. Părinții mei s-au căsătorit pe timpul ocupației germano-italiene și au făcut patru copii, pe care i-au crescut confruntându-se cu multe greutăți materiale. În acei ani familiile cu patru copii nu erau considerate familii cu mulți copii. Tatăl meu a muncit ca funcționar comercial, ca portar și apoi ca paznic de noapte la spitalul orașului, ”Hatzikóstas”. Pe bunici nu i-am cunoscut, dar le-am cunoscut pe bunice, care mi-au arătat foarte multă dragoste. Una dintre ele a locuit o lungă bucată de vreme în casa noastră, am multe amintiri din viața ei și mi-a rămas vie în minte dragostea ei față de noi.

Am crescut într-o epocă în care vecinătatea juca un rol însemnat. În fiecare după-amiază pulsa de viață tinerească. Pentru noi, cele mai importante jocuri erau faț’ascunselea, scroafa, bilele, măgărița mare, gleznele, zgarda, fotbalul. Mult ne mai distram cu tziamalele, care erau niște focuri mari pe care le aprindeam de obicei de lăsatul secului și trebuia ca înainte de postul Crăciunului să adunăm lemne, roți vechi de mașini și uleiuri arse de pe la atelierele din jur. Până la vârsta de 15 ani am crescut în regiunea Ioanninelor, anume în Lakómata, în mahalaua Aidón și în Kiáfa.

nafpaktou - foto de familie

Familia Vlachos cu mătușa Paraskevi (în dreapta, în picioare), în anul 1950

Îndeobște, anii copilăriei mele au fost frumoși și toți copiii din vecinătate ne jucam cu nevinovăție. De asemenea, aveam ca centru sfânta biserică a Sfintei Marina, unde mergeam în fiecare duminică, ajutam la curățirea bisericii și cântam la strană. Alcătuisem două coruri de copii, câte unul pentru fiecare strană (pentru cea dreaptă și cea stângă) și ne luam la întrecere care strană cântă mai bine. Au fost ani în care am trăit în săracie, dar într-o tradiție bogată. Din anii copilăriei îmi amintesc, ca și cum ar fi fost ieri, de spoitorul care cositorea tacâmurile, de umbrelarul care ne repara umbrelele, de vânzătorul de înghețată, de mașinile care erau pe atunci taxiurile epocii etc. În vremea aceea existau meserii care acum au dispărut.

Ca elev erați silitor? Ați făcut vreodată vreo poznă mai deosebită? Care erau condițiile vieții de școlar pe atunci?

Școala primară și primele două clase de gimnaziu le-am terminat la Yiánnena, dar din clasa a III-a până în clasa a VI-a a gimnaziului, care dura șase ani, am învățat la Agrinio, unde am locuit într-un cămin creștin.

La Yiánnena condițiile erau foarte grele, căci pe atunci era în plină desfășurare războiul civil, cu tot ce presupune asta. Acasă nu aveam curent electric și citeam la lampă. Nu aveam încălzire, decât un mic mangal. Cum să se încălzească astfel casa? Toți frații ne făceam temele în bucătărie, lângă mangal. Iarna purtam galoși, iar când ploua purtam pâslari. Mâinile ne înghețau de frig și nu puteam să scriem. Ani grei. La gimnaziu purtam cunoscutul chipiu pe care era înscris numărul nostru matricol și inițialele gimnaziului și eram obligați să îl purtăm peste tot, chiar și duminicile.

Nafpaktou - Goneis 2

Părinții Mitropolitului Ierotheos

Am fost un elev silitor, citeam multe ore pe zi, atât de mult, încât mama mă îndemna să mai ies din casă, ca să mai iau puțin aer. Pe atunci însă profesorii nu dădeau note mari. Examinarea zilnică pe care ne-o făceau unii profesori era de-a dreptul înspăimântătoare, ne umplea de frică. Îmi plăceau toate materiile, dar cel mai mult religia și muzica. Excursiile țineau de obicei numai o zi și mergeam în spații verzi, aproape de școală, ca să ne jucăm. În deceniul ’50, la școală ni se dădea și un mic dejun, adică lapte și brânză, căci era mare sărăcie în țară. Nu îmi aduc aminte să fi făcut năzdrăvănii mai deosebite. Pe timpul verii, Organizația Pronia organiza tabere în Zagorohória, unde ne dădeau multă mâncare, ca să nu ne îmbolnăvim de adenopatie sau de tuberculoză, care pe vremea aceea făcea ravagii.

Casa părintească

Casa părintească, după cutremure

Acasă o ajutam pe mama la diferite treburi, făceam cumpărături, duceam mâncarea și pâinea la cuptor[1], aduceam gheață de la ghețării pentru frigider etc. Când am stat la căminul din Agrinio, de multe ori găteam, spălam vasele, făceam curățenie în camere etc.

În fiecare vară munceam undeva, ca să strâng niște bani pentru cărți și rechizite. Astfel, am lucrat la o potcovărie, la un aurar, la un atelier de furniruri, la tutungerie etc. Rareori, ca elevi, cumpăram o carte nouă și, desigur, nici statul nu ne dădea gratuit, ci le cumpăram la un preț mic de la elevii din clasa anterioară. În primele zile de la începutul fiecărui an curtea gimnaziului se transforma într-un bazar de cărți, căci noi ne vindeam cărțile altor copii și cumpăram cărți de la cei mai mari. Prețul cărților se stabilea în funcție de cât de mâzgălite sau de stricate erau. Am petrecut ani grei, dar plini de viață și creativitate.

Vorbiți-ne despre studiile dumneavoastră, despre anii de studenție și despre momentul când ați decis să urmați calea preoției. Au existat împotriviri din partea familiei? Dacă da, cum v-ați confruntat cu ele?

Am terminat gimnaziul de șase ani fără să fac o singură oră de meditații. De altfel, pe atunci rareori copiii făceau meditații, doar cei mai bogați aveau această posibilitate. În urma examenelor de admitere am intrat la Facultatea de Filosofie de la Ioannina, care tocmai în acel an își deschidea activitatea. Mi s-a oferit însă posibilitatea să mă înscriu la Facultatea de Teologie din Tesalonic, unde mi-a plăcut foarte mult. Anii de studenție au fost grei, era perioada dintre 1964-68. Astfel, am trăit la Tesalonic manifestațiile din ’65 [când a fost înlăturat de la putere Gheorghios Papandreou], dar și dictatura, în intervalul 1967-68. În universități aveau loc numeroase tulburări și discuții asupra democrației.

Hotărârea de a deveni cleric am luat-o de mic copil, dar în timp ea s-a limpezit prin tot felul de prilejuri exterioare, cum a fost invitația pe care mi-a făcut-o Înaltpreasfințitul Edessei, Calinic, de a lucra în mitropolia sa. Mitropolitul Calinic era de loc din Sitarálona (Thérmos) și l-am cunoscut la Agrinio, pe când era protosinghel al Sfintei Mitropolii de Etolokarnania. Nu am întâmpinat împotriviri din partea familiei, dimpotrivă s-au bucurat mult că doream să mă fac preot și mă admirau pentru asta. Am fost hirotonit diacon în 1971, iar preot în 1972. Am slujit ca predicator al Mitropoliei Edesei și colindam toate satele din munții de la graniță pentru a predica duminicile și de sărbători.

Ați fost susținut financiar de familie, ca să ajungeți pe poziția pe care vă aflați astăzi?

Părinții mei erau oameni foarte buni, ne iubeau cu adevărat și se jertfeau pentru noi. Se îngrijeau să nu ne lipsească nimic, deși erau oameni săraci. De asemenea, casa noastră devenise centrul tuturor rudelor care locuiau în satele de prin jur și veneau în Yiánnena pentru cumpărături. Astfel, părinții mei ne-au transmis și marea însemnătate a ospitalității. Pentru că erau săraci, nu aveau posibilitatea să mă țină la studii. Astfel, s-au bucurat că am reușit să intru la Facultatea de Filosofie din Ioannina, pentru că astfel aș fi putut să locuiesc acasă, fără ca părinții mei să facă cheltuieli cu cazarea, însă s-au întristat când am insistat să merg să studiez la Facultatea de Teologie din Tesalonic, pentru că nu mă puteau ajuta financiar, dacă plecam de lângă ei.

nafpaktou in 3

Fotografie de familie

Totuși, am decis să plec la Tesalonic și am studiat fără cel mai mic ajutor financiar de acasă, pentru că părinții mei nu aveau să îmi dea altceva în afară de dragostea lor. Printr-un studiu susținut am reușit să obțin o bursa din partea Fundației Burselor de Stat și, în același timp, strângeam o anume sumă de bani din munca pe care o făceam la căminul în care locuiam și la universitate. Așa că aveam un venit mulțumitor, ca să pot studia și chiar să îmi pot ajuta și familia; astfel i-am cumpărat mamei un frigider, o mașină de spălat etc. și am ajutat-o pe sora mea să își facă o zestre. Cu recunoștință îmi aduc aminte că în primul an, care într-adevăr a fost greu din punct de vedere financiar, m-a ajutat cu bani, fără însă ca eu să știu acest lucru, părintele meu duhovnicesc, Sebastian, care a devenit apoi Mitropolitul de Dryinoupoli și Konitsa.

Interviu acordat jurnalistei Zoí Dendramí de la ziarul ”Emprós” din Nafpaktos, în iulie 2011


[1] În Grecia există și azi obiceiul ca gospodinele să își coacă pâinea sau anumite feluri de mâncare la brutărie. [n.tr.]

– See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/12/amintirile-mitropolitului-ierotheos-partea-i-familia-si-scoala/#sthash.QtQKZkta.dpuf

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.