05 Sep

Articolul zilei…

Transplantul este îngăduit de Biserică, dacă se respectă anumite condiţii

 

„Transplantul a devenit o practică medicală curentă în spitalele din toată lumea. În forme rudimentare, el a fost utilizat încă din perioada Egiptului antic. Este menţionat şi în scrierile care relatează viaţa Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, care, în secolul al IV-lea, au efectuat un transplant de gambă unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile“, spune pr. Iulian Negru, consilier în cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, care ne-a răspuns la câteva întrebări legate de transplant şi de chirurgie estetică.

– Părinte consilier, este de acord Biserica cu transplantul de organe?

– Înainte de toate, vorbind despre transplant nu putem să nu ne gândim la suferinţa omului căzut şi, de aceea, e nevoie de o atitudine plină de sensibilitate şi respect faţă de el şi taina suferinţei lui. Sensul suferinţei este într-adevăr o taină a lui Dumnezeu, ascunsă chiar de cei care trec prin ea. De aceea, pentru mulţi, desluşirea, măcar în parte, a semnificaţiilor profunde ale suferinţei aduce multă răbdare, iar răbdarea, cum spune Scriptura, aduce curăţie.

Transplantul a devenit o practică medicală curentă în spitalele din toată lumea, datorită descoperirilor ştiinţifice şi dezvoltării instrumentelor tehnice necesare. În forme rudimentare, el a fost utilizat încă din perioada Egiptului antic. Se găseşte menţionat şi în scrierile care relatează viaţa Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, care, în secolul al IV-lea, au efectuat un transplant de gambă unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile. Aşadar, vedem că sfinţii taumaturgi ai Bisericii, deşi erau făcători de minuni, nu au ezitat să folosească metodele şi instrumentele tehnice, prelevând un membru de la o persoană care murise pentru a salva viaţa altcuiva care mai avea nădejde de a trăi. Astfel de practici bazate pe principiile sacralităţii vieţii au constituit o platformă pentru formularea de către Biserica Ortodoxă Română a unui punct de vedere oficial privind transplantul de organe.

Biserica noastră s-a pronunţat oficial asupra tuturor aspectelor legate de transplantul de organe în şedinţa Sfântului Sinod din 17 iunie 2004. Documentele care au stat la baza deciziei au fost întocmite de către Comisia Naţională de Bioetică a Bisericii Ortodoxe Române şi au respectat câteva principii generale, cum ar fi: fundamentarea acestei învăţături pe teologia Bisericii, grija Bisericii faţă de oameni, respect faţă de ştiinţa medicinii. Documentul nuanţează cele mai delicate aspecte legate de transplant şi arată că acesta este o procedură îngăduită de Biserică, dacă se ţine seama de anumite condiţii, de exemplu: să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic), să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane, să respecte drepturile omului şi dimensiunea duhovnicească a existenţei umane, chiar din momentul conceperii acesteia, să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale.

Biserica acceptă nu doar transplantul de la om la om, ci şi atunci când sunt prelevate ţesuturi sau chiar organe de la animale şi sunt tolerate de către corpul uman. Pentru că dacă animalele sunt folosite pentru hrana omului, atunci ele pot sluji şi în acest mod spre perpetuarea vieţii omului.

„Personal nu i-aş sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori încă din timpul vieţii“

– I-aţi sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori de organe din timpul vieţii?

– Părintele Cleopa spunea adeseori că fapta este ca şi omul. Are suflet şi trup. Trupul e fapta în sine, iar sufletul este scopul cu care o facem. Dumnezeu Se uită mai ales la sufletul faptei, adică la scopul ei. Conform învăţăturii noastre de credinţă, dragostea faţă de cineva trece dincolo de mormânt. De aceea, putem să ne manifestăm dragostea şi sub forma donării unui organ sau unei părţi a acestuia, în scopul salvării vieţii celui apropiat al nostru, ameninţat cu moartea. Acest lucru este înduioşător, mai ales când e vorba de situaţia în care mama sau tata îşi donează un organ copilului său. Este ca şi o continuare a procesului început odată cu conceperea şi naşterea sa. Dacă i-a dat viaţa, cum să nu-i dea un mădular necesar menţinerii vieţii? De asemenea, donarea de sânge este un „transfer de viaţă“, care uneşte vieţile celor care oferă şi primesc sânge. Însă dacă scopul primar al acţiunii de transfer sau transplantare este agonisirea de câştig, atunci actul îşi pierde din semnificaţia sa altruistă şi generoasă.

Aşadar, scopul cu care se face actul de transplant este important şi decisiv. Acest lucru reiese chiar din legea nr. 2/8.01.1998, care reglementează transplatul de organe şi care menţionează: „prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase (cap. I, alin. III).“

Referindu-mă la întrebare, eu personal nu i-aş sfătui pe creştini să se înscrie ca donatori încă din timpul vieţii, în primul rând, pentru că nu aceasta este menirea trupului după moarte. Pe de altă parte, dacă acest lucru ar deveni o procedură obişnuită, de rutină, s-ar eroda foarte mult sentimentul de ajutorare a aproapelui. Totuşi, în mod excepţional, dacă un creştin cunoaşte o persoană care are nevoie disperată de ajutor, atunci ar putea lăsa „cu limbă de moarte“ ca un organ al său să fie prelevat şi donat.

– Legat de acest aspect poate apărea şi o astfel de întrebare: la Judecata de apoi ne prezentăm cu trupul pe care l-am primit de la Dumnezeu, cum va veni cineva în faţa lui Dumnezeu cu o parte din trupul altcuiva?

– Sf. Scriptură afirmă lămurit că la Învierea cea de obşte trupurile noastre vor fi duhovniceşti, nestricăcioase, luminate, nemuritoare. Însuşi Mântuitorul vorbeşte despre aceste calităţi ale trupurilor noastre: „Atunci drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor“ (Matei 13, 43). De asemenea, Sf. Ap. Pavel spune: „Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea“. (I Cor. 15, 50) Sf. Grigorie de Nisa, referindu-se la calitatea corpurilor omeneşti la Învierea de obşte, a afirmat că „dacă acum pare că putem vedea sufletul prin trupurile oamenilor, la înviere vom vedea trupurile prin sufletele lor“. Cu alte cuvinte, trupurile vor fi transfigurate, spiritualizate şi vor avea calitatea nemuririi. De aceea, primordial nu va fi trupul, ci identitatea duhovnicească a persoanei umane.

„Viaţa face faţa“

– În ce situaţii îngăduie Biserica intervenţiile de chirurgie estetică? Cineva care are chipul deformat în urma unui accident poate apela la chirurgia estetică? Dar despre celelalte „înfrumuseţări“ cu ajutorul esteticianului ce ne puteţi spune?

– În ce priveşte chirurgia estetică şi orice alt mijloc de înfrumuseţare a corpului, atitudinea Bisericii a fost întotdeauna fără echivoc: „Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară“ (Mt. 23, 26) Atunci când o persoană se îngrijeşte de cultivarea virtuţilor şi are inimă curată şi bună, atunci şi pe chipul ei se întipăresc calităţile lucrate în ascuns. Cum zicea şi părintele Teofil Părăian: „Viaţa face faţa!“ Feţele noastre spun povestea vieţii noastre. Când te-ai născut ai chipul dăruit de părinţi, dar când ai îmbătrânit ai chipul pe care ţi l-ai făcut singur.

Desigur, atunci când un accident desfigurează complet chipul cuiva, bărbat sau femeie, şi în felul acesta stârneşte ilaritate sau reacţii de respingere, atunci este firesc să se intervină chirurgical pentru redarea armoniei trăsăturilor fizice. Deci nu este vorba de faptul că cineva este nemulţumit de felul cum l-a creat Dumnezeu, ci de readucerea la normalitate a unui chip avut iniţial.

În genere, Biserica respinge orice intervenţie umană asupra condiţiei date de Dumnezeu cu scopul folosirii idolatre a corpului, în sensul obţinerii plăcerii sau altor foloase. Tot aşa când se intervine chirurgical asupra corpului, deşi s-ar putea folosi metode şi mijloace naturale, puse la dispoziţie de Biserică.

articol de Nicoleta Olaru

sursa: www.doxologia.ro

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.