11 Nov

14 noiembrie, Sf. Ierarh Grigorie Palama

14 Noiembrie – Praznicul celui de al doilea ocrotitor al parohiei, Sf. Ierarh Grigorie Palama

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan.

Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte “isihasm” (de la grecescul “hesychia” care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.

În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie “apofatică” (“negativă”, în contrast cu “katafatică” sau “pozitivă”) era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât şi în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.

Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut “Triade în apărarea sfinţilor isihaşti” (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam , grupat sub titlul “Tomul Aghiorit”. La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna “cel care nu face rău,” de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.

Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Hrisostom i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: “Spre înălţimi! Spre înălţimi!” Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359. În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376), care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia.

Sfântul Grigorie Palama a fost o piatră de poticnire atât în timpul său, în înfruntarea dintre ortodoxie şi tradiţia şi teologia occidentală, cât şi în vremea noastră, când reprezintă încă un motiv de dezacord între teologii ortodocşi, pe de o parte, care îl consideră “luminător ortodoxiei, întăritor evlaviei şi învăţător” şi teologii occidentali, pe de altă parte, pentru care acesta e vrednic a fi socotit de-a dreptul eretic.

Această valorizare diferită a lui Palama din partea ortodocşilor şi a teologiei vestice nu e greu de înţeles, căci prin teologia lui devine evidentă pentru toţi dimensiunea legăturii organice ce caracterizează teologia ortodoxă şi spiritualitatea specific ortodoxă, dar şi prăpastia adâncă ce o desparte de tradiţia şi modul de a face teologie occidentale.

DOCTRINA ISIHASTĂ

Disputa teologică cea mai însemnată în Răsărit, în secolul al XIV-lea a fost disputa isihastă, numită şi palamită, după numele Sf. Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau varlaamită, dupa numele lui Varlaam de Calabria († 1350). Ea porni sub influenţa scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V) şi a lui Simeon Noul Teolog († 1022) în Muntele Athos, unde unii monahi se dedaseră vieţii contemplative, în linişte desăvârşită, = , termen de la care această mişcare şi disputa teologică s-a numit isihasm.

Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugării dedaţi acesteia se retrăgeau în locuri singuratice şi prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiunile simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, pentru ca prin contemplare continuă să vadă lumina dumnezeiască cea necreată, pe care au vazut-o Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, la Schimbarea la Faţă pe Muntele Taborului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36), spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Această lumină stralucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască. Isihaştii rosteau continuu această scurtă rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.

Doctrina isihastă a fost susţinută de Sfântul Grigorie Palama, retras între 1318 şi 1326 in Muntele Athos, apoi, între 1326 şi 1331, într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia.

El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevazută, fară să fie identică cu ea. Este deci deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevazută şi inaccesibila oamenilor, căci < > (In. 1, 18; I In. 4,12) şi puterile – sau energiile – Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea până la (Ef. 4, 13).

Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sf. Părinţi greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu, să devenim adică coesenţiali cu Dumnezeu, Care rămâne în eternitate ascuns în esenţa Sa, cunoscută numai de Fiul şi Duhul Sfânt. < > (Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).

În Apus, Toma de Aquino († 1274) învăţa că între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după el, şi teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni intr-o splendidă izolare.

Contra doctrinei isihaste s-a ridicat calugărul Varlaam din Calabria. Deşi în tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxă şi papa Benedict al XII-lea (1334-1342), de la Avignon, din 1339, Varlaam a apărat doctrina ortodoxă, venind la Constantinopol în 1340 el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. El a susţinut că lumina care emană din fiinţa sau substanţa lui Dumnezeu nu este necreată, căci în modul acesta se admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei, esenţa divină – invizibilă şi energia divină – vizibilă, ci creată, şi-i acuza pe isihaşti de diteism.

Sinodul ţinut la Constantinopol în 1341 s-a pronunţat pentru isihaşti. Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină şi ajunge în 1342 episcop de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai înainte.

După 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin.

Isihasmul avea şi adversari politici de temut în persoana împărătesei Ana De Savoia († 1347) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care susţineau pe varlaamiţi. La sinodul întrunit în 1345 la Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sf. Grigorie Palama a fost condamnat şi anatemitizat.

În două sinoade ţinute la Constantinopol, însă, unul în 1347 şi altul în 1351, se aproba doctrina isihastă, căci din 1347 ajunge la tron Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1355) ca asociat al Impăratului Ioan al V-lea Paleologoul (1341-1391), care era susţinătorul isihaştilor. După 1355, el devine monah, mai intâi în mănăstirea Manganelor din Constantinopol, apoi într-una din mănăstirile Muntelui Athos, sub numele de Ioasaf.

În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost înlăturat, iar sinodul din acest an a aprobat isihasmul, în timpul patriarhului ecumenic Isidor de Monemvasia (1347-1350). Acesta a ridicat în 1347 pe Grigorie Palma la rangul de arhiepiscop al Tesalonicului, unde a păstorit până la moartea sa în 13 noiembrie 1359.

În sinodul ţinut la 27 mai 1351, în biserica Vlaherne din Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1363), isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe şi el a pătruns în tot Răsăritul ortodox.

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie consta în faptul că fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.

Poziţia lui Varlaam de Calabria este caracteristică Apusului raţionalist, care menţine distanţa dintre divin şi uman, în timp ce învăţătura Sfântului Grigorie Palama e caracteristică religiozităţii răsăritene, care trăieste pe deplin sentimentul comuniunii celor două lumi.

Susţinătorii isihasmului au fost: Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, canonizat sfânt în 1368, la sinodul din acest an prezidat de ucenicul său, patriarhul Filotei Cokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind sărbătorit în fiecare an în Duminica a II-a din Postul Paştelui, Grigorie Sinaitul († 1346), în Paroria, în munţii Sikar, lângă Adrianopol, Nil Cabasila († 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din 1361, care a murit în 1363, fără să-şi fi putut ocupa efectiv scaunul din cauza tulburărilor interne prin care trecea atunci Tesalonicul, nepotul său, Nicolae Cabasila († dupa 1371), şi arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului († 1429).

În secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o nouă inflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sfântului Nicodim Aghioritul († 1804).

Între cei mai mari adversari ai isihasmului au fost: Varlaam din Calabria, Grigorie Achindin, Grigorie şi Nichifor Grigoraş († 1360), monahul atonit Dimitrie Kydones († dupa 1397) si canonistul Constantin Armenopoulos († pe la 1380).

(Duminicã 12N Hramul de toamnã

Marți 14N Sf Liturghie, ora 10.00.)

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.